„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Nu mai am nevoie de tine.

de

– Aha! Am înţeles. Nu mai ai nevoie de mine…

…spune el, iar eu tac, la telefon.

Îi ascult respiraţia.

*

De omul acesta mă îndrăgostisem patetic la ieşirea din adolescenţă, dar povestea avea să rămână mai mult neîntâmplată, decât înfăptuită. M-am amorezat de ceea ce el simţea şi ştia despre mine, fără ca eu să-i fi spus vreodată. De răbdarea lui. De felul în care păşea: cu vârful tălpii stângi îndreptat spre vârful tălpii drepte. De aerul acela de bărbat care e-n stare să te-aştepte oricât, convins fiind că ai să te-ntorci la el, de oriunde-ai pleca, oricât (te-)ai rătăci. De-o zisă pe care o tot repeta şi pe care-o bănuiam a fi o replică dintr-un film de Oscar: Îmi ajunge să ştiu că exişti, ca să mă bucur că trăiesc.

Mai departe, o vreme a fost ca în poezia lui Lucian Blaga: Cum s-a făcut, nu-i bine să cunoaştem./ Ştiu doar că-n spaţii şi în vis/ noi ne-ntâlnim mereu aceiaşi,/ mereu sub pomul interzis.// Aşa fu ieri şi fi-va astăzi/ un ceas umbrelnic, prea amar./ Pentru noi doi un loc se naşte/ prin anotimpuri tot mai rar.// De pretutindenea suflând – un vânt/ ne înteţeşte-o clipă nimbul,/ ce-l dobândirăm cu întârziere/ ca să ni-l pierdem prea curând.

Apoi, nu a mai fost nimic.

Sau, mai bine zis, tot ce-a mai fost s-a petrecut doar în imaginaţia mea. Îmi jucam când impecabil (deci – cuminte), când tumultos, existenţa cotidiană şi mă refugiam cu voluptate într-o năzărire de dragoste.

Pe bărbaţii iubiţi de mine în tot acest timp îi aşezam într-un triunghi afectiv secret, în rolul ingrat de perdanţi: care personaj dintr-o dragoste întâmplată aievea (şi-erodată de meschinăriile zilnice) are şansa să învingă un mit personal?

Am ieşit din poveste după zece ani.

Mă obişnuiesem să convieţuiesc cu o scornitură de bărbat care-mi rămăsese iubit – imaginar; care-mi era confident – fictiv, judecător blând, prieten – închipuit, tovarăş de nebunii fanteziste. Dar într-o zi, din cine ştie ce motive am executat o manevră de chirurgie separatorie şi m-am desprins de siamezul meu sufletesc.

Apoi, nu a mai fost nimic.

Şi iacătă: după-atâta amar de vreme, azi îl aud la telefon! E ca şi cum nu ar fi plecat niciodată. Râdem. Plângem. Sporovăim. Ştie, simte tot ce s-a petrecut cu mine până acum, fără ca eu să-i fi mărturisit ceva, înainte. Se întoarce la povestea noastră. Începe să-mi reamintească totul, pe îndelete. Cât îl ascult vorbind despre noi, în minte am imaginea unui vultur ce se hrăneşte hulpav  dintr-un hoit. Nu mă pot răbda şi-i spun asta. Se-opreşte. Număr secundele de linişte.

– Aha! Am înţeles. Nu mai ai nevoie de mine…

…zice el.

Nu, nu mai am nevoie de tine – cel din trecut, aş vrea să-i răspund, în timp ce îi ascult respiraţia.

Eu continui să tac.

El îngaimă ceva ce-mi sună a replică de telenovelă: Îmi ajunge… să ştiu că exişti…, ca să mă bucur că tr…

Nu, nu mai am nevoie de tine – cel de altădată, îmi închipui că-i strig.

Închid telefonul.

*

Apoi, nu a mai fost nimic.

 

 

 

Fotografie de Kaela Campanella

Tag-uri:
Categorii:
Povești

Comentarii

  • Romanţă meschină, Ion Minulescu

    Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie
    Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!…
    N-a fost decât un început de nebunie,
    De care-ntâmplător ne-am vindecat!…

    N-a fost decât un zbor de triolete
    Pe care un poet le-a scris în vis,
    În cinstea celei mai frumoase fete,
    Şi-a-nnebunit de’ndată ce le-a scris!…

    N-a fost decât ce nu se poate spune
    Decât cu ochii-nchişi şi pe-nnoptat,
    În ritmul unui început de rugăciune
    Pentru iertarea primului păcat!…

    N-a fost decât ce-a trebuit să fie,
    Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva,
    N-a fost decât un strop de veşnicie
    Desprins dintr-un meschin „et caetera!”…

    Maria T 19 august 2014 6:20 Răspunde
    • Poezia aceasta mi-a trecut prin minte când ţi-am citit textul.
      Toate scrierile tale stau sub semnul autenticităţii şi al verosimilului. Persoana asta I folosită în toate ma duce cu gândul la scriitură „ieşită” din experienţa personală, deşi ştiu că ar putea fi doar un tertip scriitoricesc.
      Povestioarele tale care ating subiectul (aproape) apoteotic numit dragoste, îmi dărâmă orice legendă legată de vreo săgeată a unui Cupidon năzdrăvan sau a fluturaşilor ce-ţi gâdilă stomacul la ceas de-ndrăgosteală. Ceva pare neîmplinit, neconsumat, terminat înainte de vreme, sfărşit brusc si dureros pentru unul din parteneri. Dragostea lasă urme, dâre, doruri, amintiri, scrijeliri pe pereţii sufletului. Aduce nelinişte şi perpelire sufletească…
      Oare m-am trezit eu… „altfel” în dimineaşa asta de gândesc aşa? Posibil!

      Maria T 19 august 2014 6:29 Răspunde
  • Dragă Maria T,

    Intuiţiile tale sunt – mai toate – corecte.

    Un coleg de serviciu al fostei mele colege de bancă din liceu (o cheamă Alina, o tot pomenesc) citeşte ce scriu pe blog. Într-o zi a întrebat-o dacă ÎNTR-ADEVĂR am fost atât de nefericită în dragoste, cum reiese din ceea ce scriu.

    Ei bine, am trăit poveşti care nu s-au terimnat ca-n filmele americane; dar încerc să nu strig „tulai Doamne”, pentru că îmi asum alegerile şi eşecurile – multe dintre ele, previzibile.

    Nu vreau ca, prin ceea ce scriu, să demitizez – ceva, orice. Şi mă feresc să dau lecţii despre legăturile omeneşti. Cred, totuşi, că acestea sunt mai fragile, mai complicate şi mai perisabile decât orice altceva.

    Ioana Revnic 19 august 2014 13:59 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title