„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Nostalgia ritualurilor

de

,,- Ce-i acela rit? zise Micul Prinț.

– E încă un lucru de mult dat uitării, zise vulpea.”

În dragoste, am nostalgia ritualurilor.

Le știți: acele scenarii cu apropieri și reapropieri, tatonări, amânări, împliniri, îndepărtări – reluate la nesfârșit. Acele momente repetitive care așază în fiecare iubire, de la începutul ei, încetul cu încetul, o rânduială.

Totuși, maturizându-mă (așa-mi arată, necruțătoare, poza din buletin – că m-am maturizat!), întemeierea fiecărei iubiri – cu riturile ei – a ajuns să mi se pară, câteodată, epuizantă. Atunci mă gândesc că ar fi mai bine ca temerile, așteptările, visurile, felul de a fi al unui îndrăgostit, TOTUL să treacă din mintea lui în mintea perechii sale printr-o scamatorie ce să dureze doar câteva secunde. Clipe în care cei doi să citească în semnele iubirii ce stă să se nască întreaga-i poveste – cu împlinirea sau neîmplinirea ei cu tot. Clipe în care ei să învețe dintr-odată rosturile și legile dragostei celei noi. Clipe în care, dacă sunt sortiți unul altuia,  amândoi să-și potrivească iubirile, făcându-le să ticăie la unison.

Dar lucrurile de felul acesta – riturile amorului, orânduielile lui, astfel de potriveli –  țin mai mult de ficțiunea literară, decât de realitate.

Apropo de ritualuri, de dragoste și de literatură; am în minte romanul pe care l-am recitit în această vară cu vădită plăcere, nu ca în studenție când era lectură obligatorie: Matei Iliescu.

Matei e un splendid absolvent de liceu, pe care, dacă nu l-ar fi inventat Radu Petrescu, mi-ar fi plăcut să îl creez eu. El trăiește într-un oraș de provincie. În vara de dinaintea plecării la București, ca să urmeze Medicina, se angajează la avocatul Jean Albu, îndeplinind câte două ore pe zi plicticoase îndeletniciri de secretariat. Aşa o cunoaște pe Dora, soția acestuia, mult mai tânără decât respectabilul Jean.

Întâia oară, Matei o zărește pe Dora în… oglindă. Ochii lui o fixează ,,măriți de beatitudine”, iar privirile li se întâlnesc câteva clipe, atâta cât tânărul să se îndrăgostească fulgerător. Matei Iliescu începe să își curteze iubita ca nimeni altul. Cum? Cu o inocență cuceritoare. Și cu o insistență lipsită de agresivitate. Sau de ostentație. La primele întâlniri – toate în locuri de taină, Matei ,,absorbea prin toate fibrele prezența ei și-atât”. Nici măcar nu îndrăznește să o atingă. Dacă femeia își trece degetele prin părul lui, peste pleoapele și peste buzele lui, el nici măcar nu are curajul să i le sărute. Vrea să își culce capul pe genunchii ei, dar nu se încumetă să facă asta. Cei doi se îmbrățișează, doar atât cât să își asculte unul altuia inima. Câteodată, Matei își pândește iubita noaptea, cocoțat într-un copac din dreptul ferestrei ei. Altădată îi caută prezența prin oraș, urmând aceleași drumuri pe care știa ca le face și ea, sperând să o întâlnească întâmplător. Când primește un bilet scris de Dora, se bucură că ține în mâini o bucată de hârtie peste care ea, chiar ea!, ,,se aplecase gândindu-se la el.” Abia după multe exerciții ale apropierii, Matei îndrăznește să o sărute: îi sărută mai întâi fiecare deget, îi sărută umerii, brațele, sânii.

Există ceva – în viață sau în cărți – mai frumos, dar și mai neverosimil de atât?

*

Nu știu cât de fericit ar fi un Matei Iliescu acum, în epoca ,,speed-date-urilor” (cu acest barbarism am aflat că sunt botezate întâlnirile ce astăzi se aranjează și se consumă în ritm ultra rapid).

Știu doar că mie îmi place Matei Iliescu. Pentru că mi-a adus aminte de aceste ritualuri ale dragostei: cu apropieri și reapropieri, cu îndepărtări, cu tatonări, cu amânări, cu tachinări, cu insistențe blânde, cu împliniri – reluate la nesfârșit, după un scenariu ce-i dă unei iubiri (din viață sau din cărți) ceva-ul ei, care o face altfel decât atâtea altele.

Foto: Cosmin Vlad  http://cosminvlad.com/

Comentarii

  • chiar ma gandeam zilele trecute si teoretizam cu buna mea prietena…farmecul iubirilor greoaie. Iubirile care cer timp, slefuire, distanta, teama si care se desavarsesc destul de lent incat sa creasca, sa devina viguroase, trainice…vesnice.

    ulicica 1 septembrie 2012 14:19 Răspunde
  • …iubiri care, pentru ca să ajungă astfel (viguroase, trainice,poate vesnice) trebuie să aibă, cred, niște potriveli secrete – eu le zic sincronizări – indiferent de viteza ”coacerii” lor.
    Mie îmi plac toate lucrurile făcute pe îndelete: deh, așa mi-e firea, sunt ardeleancă.
    Însă uneori șimt că nu mai am răgaz, timp, răbdare; și îmi doresc ca totul să se înfăptuiască așa cum vreau eu, dar cu viteza gândului.

    Ioana Revnic 2 septembrie 2012 14:15 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title