„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Maturizare = renunțare?

de

De la o vreme, nu veștejirea trupului; nu fatala abolire biologică a feminității; nu inutilitatea însingurată ce vine odată cu ele; nu acestea toate nu îmi par de netrăit. Sau de neîndurat. Ci inevitabila amnezie voluntară care, odată cu maturizarea, te face mai întâi să uiți visuri dragi, apoi să te înstrăinezi de tine, cea de altădată. Cea care nici măcar nu se aciua în preajma unora ce își trăiau viața la foc mic. Cea care îi privea cu un dispreț iritat pe nimicitorii de frumuseți. Cea care își ascundea prea-plinul îndărătul naivității, al ușurătății jucate, al politeții ofensive – văluri ce, atât de rar, erau lăsate să cadă. Cea care știa să se bucure de mărunțișuri. Cea care doar în lucruri mari năzuia să își așeze credințele. Cea căreia îi era frică de propriile neputințe, dar care avea nesăbuința să înfrunte neputințe și frici. Cea care îndrăznea. Cea pentru care exhibarea vulnerabilității era totuna cu indecența cotidiană a cerșetorului cu vintrele cangrenoase, fluturate în văzul lumii la colț de stradă. Cea care era necruțătoare cu ea însăși. Cea care pășea cu picioarele pe pământ, chiar și atunci când tuturor li se năzărea că zăbovește nepermis de mult prin aerul rarefiat dindărătul norilor. Cea pentru care prieteniile și oamenii dragi erau însuși darul vieții. Cea care a aflat – târziu – că ea își este cel mai prețios dar.

 

De la o vreme, privegherea unei dorințe neîmplinite de care un matur nu reușește să se lepede îmi pare precum agonia cuiva nespus de drag. Scenariul e mereu același: Tu, înțelepțitul matur, înțelegi că moartea dorinței cu pricina e doar o chestiune de timp. În minte faci în avans repetate exerciții de supraviețuire, imaginându-ți cum vei trăi fără visurile care îți dadeau un sens. Te anesteziezi, mințind că orice durere Te convingi că, oarecând, îți vei regăsi seninatatea – eliberat de toate vrerile înflăcărate. Înveți acceptarea. Te obișnuiești cu neputința. Cu toate acestea, niciodată nu ești cu adevărat pregătit să renunți la dorințele cele aprige. Iar dacă, în cele din urmă, se-ntâmplă și asta, despărțirea de fiecare în parte devine un chiuretaj afectiv la care ești supus pe viu.

 

De la o vreme, mă întreb dacă nu cumva fiece maturizare (a mea, a ta, a celorlalți) își cere obolul de visuri avortate.

 

De la o vreme cred că doar renunțarea la visuri; doar inventarea unor justificări comode ale maturelor împuținări interioare; doar cantonarea într-o matură abulie afectivă sunt adevăratul preludiu al unei degradări sufletești ireversibile, ce are ca deznodământ îmbătrânirea.

 

Și dacă (ni) se întâmplă toate astfel: ce ne păzește, cine ne apără de acest blestem al maturizării?

 

(Dintr-o epistolă a tainicei mele prietene mature despre care se crede că nu a cunoscut neliniștea. Nici tristețea.)

 

Foto: Marco Laza

Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Ioana, eu nu vreau eu sa ma maturizez. E ceva in mine, ceva ce se incranceneaza sa ramana agatat de candoare. Nu de infantilism, caci acesta nu imi place. Ci de inocenta si asta om mare fiind – cu responsabilitati, riduri, probleme cotidiene si alte cele.
    Prefer sa consider ca eu ” cresc ” – asa sontâc si-n ritmul meu.
    Mai poti visa atunci cand o parte din tine priveste cu candoare spre lume ?
    Probabil ca da.
    Tributul ce l-am platit ” crescand ” a fost ca am renuntat la asteptari – un exercitiu cognitiv ce bineinteles ca nu tot timpul imi reuseste. Nu stiu cum e la altii, dar mie mi-au adus tare multe dezamagiri asteptarile acestea. Partea buna e ca neavand prea multe asteptari, ma pot bucura de toate ce mi se intampla, chiar si atunci cand nu seamana cu ” scenariul ” din mintea mea.
    Bineinteles ca nici dorintele nu mai sunt aceleasi ca acum X ani. Nu din cauza ca ar fi strugurii acri, ci pur si simplu nu-mi mai doresc anumite emotii/ lucruri – ele nu mai au sens acum. O fi din cauza aceleasi ” cresteri „, cine stie..

    lotusull 12 septembrie 2012 8:55 Răspunde
    • Sunt de acord cu tine în toate privințele.
      Ce spui tu despre așteptări este exact lucrul pe care, la rându-mi, încerc să îl învăț și să îl pun în practică: îmi reușește mai bine acum, decât în urmă cu 4-5 ani și cred că e o bună soluție pentru dobândirea echilibrului. Nu e singura; e una dintre cele eficiente!

      Ioana Revnic 12 septembrie 2012 9:57 Răspunde
  • Sper legat de ceea ce descrii tu ca nu e vorba de maturizare ci de blazare.

    Ce ne apara de blestemul blazarii?

    Un cerc de prieteni care nu sunt blazati. (De fapt as pune ca Dumnezeu prin prieteni, carti inspirationale, minuni neasteptae in viata, un jurnal)

    Genevieve 12 septembrie 2012 23:30 Răspunde
    • Genevieve, așa este, ai înțeles foarte bine.

      În același timp, viața reală și viața din cărți (mă refer la literatura noastră acum) ne potopesc cu povești ale căror personaje sunt maturi plictisiți, inerți sufletește, cinici,indiferenți, apatici, lipsiți de entuziasm. Opusul acestor însușiri par să fie, cel puțin în literatură – e deja un clișeu!, apanajul adolescenței.

      (Oamenii îngenuncheați de încercări, care și-au ajustat aspirațiile în funcție de oferta mai puțin generoasă a vieții, ies din discuția noastră.)

      Și da, un antidot SIGUR al blazării e cel pe care îl spui tu!

      Ioana Revnic 13 septembrie 2012 0:17 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title