M-am îndrăgostit de Icsulescu după doi ani de la prima noastră întâlnire.
În tot acest timp, ne împrieteniserăm întru câtva. Mai mult, dintr-o nevoie – a fiecăruia – de complicitate. Sau dintr-o sete de acceptare.
În ce mă privește, eu una dădeam curs (și) dorinței altora de a mă vedea cu un bărbat alături. De a mă lăsa protejată de cineva destoinic.
Pe deasupra, urmam sfatul prețios al unui ins de care mă amorezasem în și cu disperare. Care însă era indisponibil – pentru mine! Dar se punea cu infinită generozitate la dispoziția întregului neam femeiesc iubitor. Și care, în nețărmurita-i grijă pentru simțămintele mele paroxistice, a găsit cel mai ingenios mod de a se descotorosi de subsemnata: să mă convingă că mă potrivesc PERFECT cu Icsulescu.
Ceea ce nu ar fi fost departe de adevăr: atâta doar că Icsulescu nu se arăta disponibil din punct de vedere amoros nici măcar pentru UN exemplar din întregul neam femeiesc.
Nu știu exact în ce moment al legăturii mele cu Icsulescu eu am uitat de camaraderie. Nu mai știu când m-am lăsat în voia unor trăiri lipicioase. Iar respectivul a devenit obiectul deprinderii mele de a mă îndrăgosti – ca de obicei, fără speranță.
Nu era prima oară când făceam un exercițiu de martiraj afectiv. Dacă sacrificiu în iubire nu e, NIMIC nu e – credeam eu pe-atunci.
Astăzi – când mi-amintesc această istorie ridicolă – din toată încurcătura sentimentală de-altădată sunt în stare să vorbesc doar despre momentul post-despărțirii.
***
Despărțirea de el mă făcuse să măsor zile la rând câți metri sunt între fereastra garsonierei mele de la etajul doi și caldarâm.
Erau prea puțini, ca să fie folosiți – în mod eficient – în scopuri melodramatice.
Totuși, îmi imaginam cum, după un gest definitiv executat de mine cu grație de balerină obeză, el m-ar fi bocit ros de remușcări. Apoi, ca într-o telenovelă proastă, s-ar fi aruncat la rându-i de pe blocul înalt, de vizavi. Rămășițele noastre s-ar fi amestecat. Am fi fost împachetați și înmormântați în același loc. Mormântul nostru ar fi devenit un loc de pelerinaj al îndrăgostiților disperați. Cazul ar fi fost transmis la știrile de la ora 5. S-ar fi scris cărți despre noi. Sau măcar o piesă de teatru.
Perechea noastră ar fi intrat în topul cuplurilor cu destin tragic.
Am fi devenit istorie…
***
Prieteniile defuncte; amorurile intrate de multă vreme în putrefacție ar trebui – prohodite.
Și pe veci îngropate…
***
Să ai puterea să fugi – pentru totdeauna – dintr-o legătură agonizantă.
Așa cum se salvează șobolanii, părăsind o navă care se scufundă.
