„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Fii tu însăți!

de

Foto de Cristina PavelDintre toate îndemnurile pe care le aud de la cei din jurul meu, cel mai ipocrit mi se pare imboldul de a rămâne mereu eu însămi. De fiecare dată când cineva îmi spune insistent asta, flacăra de veghe ce îmi pâlpâie în minte începe să se zbată rău-prevestitoare: urmează, invariabil, un scenariu pe care l-am învățat pe de rost, în cele mai mici detalii; și pe care de nepermis de multe ori îl reiterez cu nesăbuință:

Pasul 1: Dezgolirea (mea) de reticențe și de precauții; ceea ce duce la…

Pasul 2: …uimirea sau revolta celuilalt – în genere, amândouă bine strunite, bine ascunse;

Pasul 3: …tentativa (eșuată pe termen lung!) de transformare -întreagă- a mea de către unii, alții. De parcă simțămintele mi-ar fi o bucată de plastilină ce poate să se modeleze după bunul plac al unora, al altora.

Pasul 4:…abdicarea celuilalt de la încercările de a clinti ceva în mine. Abandonul. Și de cele mai multe ori învinovățirea mea: Nu e deloc avantajos să fii tu însăți! mi se spune. Mai bine fii tu însumi (sau însămi – după caz!).

Pasul 5 (numai pentru prieteni): Acceptarea.

Nu am întâlnit pe nimeni care să nu fi încercat măcar o dată ! să schimbe ceva la mine (aceia cu adevărat păsători și…perseverenți au reușit!): de la culoarea dermatografului, până la felul în care privesc un om drag; de la deprinderea de a rosti (ardelenește) diftongul ,,ea”, până la chipul în care mă încăpățânez să îmi mărturisesc – cu o imprudență masochistă – trăirile; de la scurtimea fustei, la …măsura judecății mele.

Cel mai amuzant moment al acestor intervenții când subtile, când belicoase în viața mea este acela al învinovățirii. Culmea e că imputările ce mi se aduc sunt aproape toate îndreptățite. Mai ales cele care vin din partea fermecătorilor cârcotași de gen masculin.

Am reîntâlnit nu demult un el căruia i-am dat cândva un răgaz considerabil să descopere cum este să fiu eu însămi; după care, l-am părăsit. Am aflat cu ocazia revederii că numai eu (însămi) mă fac vinovată de tristețile tuturor femeilor care, în viața lui, mi-au urmat mie. O obscură nevoie de pedepsire a mea, neostoită timp de aproape douăzeci de ani, l-a făcut să le facă pe toate să sufere.

Un altul, pe care l-am eliberat de mine însămi – căci nu l-am iubit îndeajuns, ca să îl cer de bărbat – mi-a pus în cârcă eșecul glorios al propriei experiențe maritale, fiindcă în ziua în care s-a însurat cu altcineva (din ambiție sau din consolare, numai Dumnezeu știe!) nu am apărut eu însămi pe un cal alb, să îl răpesc și să plecăm în lume.

Păcat că nu te-ai născut mai devreme cu oareșice ani!… mi-a reproșat bărbatul matur de care tocmai mă amorezam ieri pe degeaba – dintr-un obicei tare păgubos pentru mine însămi. Păcat că nu vom reuși niciodată să ne înșurubăm unul în biografia altuia, ci doar să rămânem pe veci înțepeniți în vieți separate.

De-am fost eu însămi, mi s-a spus că sufăr de-un sentimentalism bolnăvicios; de o docilitate de câine care se mulțumește cu firimiturile ce cad de la masa stăpânului; că sunt fatalmente lipsită de mister și de instinct social. Însă exact aceiași oameni sau poate alții (Dumnezeu îi mai știe!) m-au admonestat la scurtă vreme că sunt prea distantă; prea nărăvașă; și complicată – vorba unui critic literar de secol XIX – ,,până peste marginile iertate”.

Dar cel mai năstrușnic reproș pe care mi-a fost dat să îl aud de la cineva prea contrariat de mine însămi a fost acela că …m-am născut femeie.

Ar trebui să pretind – victorioasă – că nimic, nimic, nimic nu s-a schimbat în mine, în ciuda tuturor acestor încercări ale altora de a-mi frământa după bunul lor plac mintea și simțămintele – ca pe o bucată de plastilină.

Dar sunt zile când nu mai știu bine cât din mine însămi sunt chiar eu însămi.

 

Foto de Cristina Pavel

 

Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Cred că îndemnul corect ar fi să fii fidel/ă ție însuți/însăți. Asta ar lăsa loc pentru unele „compromisuri”, păstrând esențialul. Dacă rămâi fidel ție însuți, poți fi fidel și ființelor pe care le iubești ca pe tine însuți, fără a comite prin asta vreo trădare față de… „original”. 🙂 Asta ar fi singura diferență, dar ar simplifica lucrurile! Trec peste aspectul cel mai neplăcut al problemei: dorința unora de a schimba personalitatea celor pe care îi iubesc. Ciudată mai e și dragostea asta, ca și natura umană, în genere! 🙂

    P.S. Dragă Ioana, părerea mea e că reușești foarte bine, oricum, să fii tu însăți (cel puțin, stilul, scrierea ta reușește), iar complicațiile sunt legate exact de această calitate. O personalitate care nu se lasă manipulată ușor este cel mai greu de acceptat. Mai ales într-o societate post-totalitară, care a promovat uniformitatea.

    CiGriArg 12 aprilie 2013 17:44 Răspunde
    • Sunt de acord cu tine, CiGriArg, nuanțarea ta e binevenită. Tare mă bucur că ai apărut pe-aici!

      ioana 13 aprilie 2013 21:55 Răspunde
  • Ioana, admir de fiecare data ceea ce scrii si nu pot sa nu remarc profesionalismul aflat in jocurile de cuvinte, atat de pline de intelesuri.
    Orice ti s-ar spune si oricine ar fi acela, parerea mea, ramai mereu tu insati! 🙂

    Moi 12 aprilie 2013 19:53 Răspunde
    • Dragă Moi, ești tare generoasă, mulțam. Am să încerc să îți ascult sfatul; dacă -facand asta- am să calc în străchini, tu ești de vină! (Oh, ce bine e să pui vina pe altcineva!;))

      ioana 13 aprilie 2013 21:49 Răspunde
      • Hahaha… buna asta cu vina pe umerii altuia. Sa fiu sincera, uneori ajuta, macar pentru propria parere de sine 🙂

        Moi 14 aprilie 2013 10:06 Răspunde
        • De fapt, ÎNTOTDEAUNA ajută, chiar și când învinovățirea e făcută în joacă.. Regret că nu am descoperit acest lucru mai demult.

          ioana 14 aprilie 2013 10:57 Răspunde
  • o doamne, cand si cum te-ai strecurat la mine-n suflet?multumesc

    soratageamana 14 aprilie 2013 13:46 Răspunde
    • Am un frate pe care îl iubesc la nebunie, dar mi-ar fi plăcut – tot la nebunie – să am și o soră! Geamănă.

      ioana 14 aprilie 2013 18:23 Răspunde
  • Nu sunt decat un suflet inchis in acest trup, acest invelis, material genetic furat de la parintii mei. Sunt un riu de sentimente create de nucleul vietii mele, inima. Sunt o multitudine de ganduri insufletite, scaldate in nori albi si cenusii – materia alba si materia cenusie a creierului. Sunt o umbra colorata de spiritu-mi revolutionar, in culorile curcubeului. Sunt glasul sufletului mut, nascut din dorinta de a exprima sentimente marete. Sunt ochii mintii mele, care refuza sa ramana indiferenta la maretia firii omenesti, pe care o infrumuseteaza cu fiecare clipire. Sunt trupul fraged, dezbracat de prejudecati si ticuri nervoase. Sunt cele doua maini care imbratiseaza suflete si cele doua picioare care alearga dupa dragoste. Sunt nasul care respira ganduri si gura care saruta secrete si se hraneste cu viata. Sunt cele doua urechi care aud ecourile timpurilor trecute si parul balai amestecat de vantul uitarii, care-mi mangaie umerii ingreunati de grijile vietii.

    Sunt toate acestea si, totusi, fara suflet nu as mai fi nimic din ceea ce sunt.
    http://roxanaristea.wordpress.com/2013/04/14/trup-si-suflet/

    Roxana Ristea 14 aprilie 2013 14:31 Răspunde
    • Mulțumesc, Roxana, pentru ce ai împărțit aici, cu mine!

      ioana 14 aprilie 2013 18:21 Răspunde
  • Eu aş rămâne pentru todeauna la pasul 1: Dezgolirea de reticențe de precauții, şi aş adăuga de compromisuri, îţi rămân întregi principiile, idealurile, respectul faţă de tine, îţi dobândeşti libertatea şi demnitatea de OM.
    Paşii următori nu ţin de noi, ţin de ceilalţi, cum ne înţeleg sau doresc să ne înţeleagă.
    Poţi fi un om fericit dacă ai ajuns la pasul 5. Prieteni adevăraţi, care să te accepte necondiţionat, sunt la fel de rari ca şi dragostea adevărată, şi dacă poţi iubi necondiţionat fără să fii iubit la fel, la prietenie nu este acelaşi lucru.
    Cum îmi însuşesc în totalitate părerea lui Mircea Eliade despre pieteni şi prietenie, că nimeni nu ne doreşte cum suntem ci cum ar dori ei să fim, sunt de acord cu tine, îndemnul să fii tu însăţi este cât se poate de ipocrit.
    Ai abordat excelent un subiect al filozofiei mele/noastre de viaţă, a fi tu însuţi/însăţi, un lucru de care ar trebui să fim conştienţi zi de zi. Mi-a plăcut.

    P.S. Totuşi, dacă nu vedem numai jumătatea goală a paharului, acest îndemn ar putea fi şi sincer, să te regăseşti pe tine, să-ţi găseşti calea, să-ţi urmezi instinctul, pentru a te ridica după o înfrângere sau o dezamăgire.

    eugen 14 aprilie 2013 16:05 Răspunde
    • Eugen, parcă ai vorbi despre (semi)zei, nu despre oameni; despre o lume în care morala e absolută, nu despre lumea asta.
      Firește că nu pledez pentru compromisurile care înjosesc și nici pentru maxima flexibilitate a coloanei vertebrale (am oroare de creaturile umane reptiliene, deși îmi place să le observ știința de a se strecura). Dar nu cred că se poate trăi fără compromisuri – necesare. Din păcate. Sau din fericire, nu știu.

      Cred că în prietenie, în adevărata prietenie!, e ca în iubire. Accepți sau nu un om cu toate ale lui; ești sau nu devotat; stai sau nu alături de cineva. Și, într-adevăr, prietenii buni sunt AUR în viața cuiva. Mi-ar fi tare urât, fără prietenii mei.

      ioana 14 aprilie 2013 18:20 Răspunde
      • Ioana, asa cred si eu ca in prietenie este ca si in iubire. Pe prieten il accepti exact asa cum este, pentru ca il iubesti. Acesta este sentimentul ce defineste o prietenie adevarata, de Aur, asa cum spui tu. Si tot ca in iubire, un prieten in viata este mult, doi e foarte mult, trei este aproape imposibil (citisem asta undeva).

        Moi 25 aprilie 2013 13:46 Răspunde
        • Sunt totalmente de acord cu tine!
          Aș adăuga că o prietenie pe viață este, poate, mai greu de construit și de menținut decât o iubire.
          Dacă aș fi primit 100 de lei de fiecare dată când mi s-au dat asigurări și promisiuni de prietenie eternă, necondiționată, deplină, ca apoi asiguratorii să uite subit de tot ce au făgăduit fără să le-o cer, acum aș fi multimiliardară.

          ioana 25 aprilie 2013 14:11 Răspunde
  • Esti un suflet minunat, Ioana, o fiinta incantatoare. Poate pe unii ii contrariezi si astfel isi traduc ei starile.
    Te imbratisez cu mult drag,

    cristina turlea 15 aprilie 2013 5:44 Răspunde
    • Și eu vă îmbrățișez, din toată inima!

      ioana 15 aprilie 2013 19:03 Răspunde
  • Nu, vorbesc de calitatea de OM, din legendele olimpului vedem că zeii nu prea erau cuminţi. În mediul privat încrederea, respectul, integritatea, sunt necesare şi recunoscute, nu obligatorii, pentru mine au fost un atu câştigător.
    Poate ai dreptate, poate nu ar trebui aplicate şi în viaţa privată, nu ştiu, o sinceritate brutală o lipsă de maleabilitate îndepărtează oamenii de tine, poate, pe cei ce vor să audă doar ce le place, dar sunt şi oameni buni, sinceri, curaţi, care nu trebuie să păcălescă pe nimeni că ar fi altceva decât sunt, pe aceştia îi caut.
    Legat de prieteni, întodeauna ele au fost mult mai dezinteresate (asta dacă nu am fost prea bleg să le văd interesul), pe ei dacă îi dezgolesc de interese şi obligaţii cred că rămân fără ei. Pe scurt nu am prieteni dezinteresaţi, ele au plecat sau le-am pierdut, ei încă nu au apărut le/îi aştept.
    Mi-a plăcut expresia “să ne înșurubăm unul în biografia altuia” o exprimare plastică, m-am gîndit la o posibilă semnificaţie sexuală abia când am recitit textul, mă prind greu sau nu are nici o semnificaţie sexuală. Bat câmpii, sunt obosit şi şi supărat, scuză-mă.

    eugen 15 aprilie 2013 16:08 Răspunde
    • Da, sunt și asemenea oameni despre care vorbești tu. Eu am descoperit câțiva și îmi sunt prieteni. Cred că am noroc la oameni (deși scatoalce de la semenii mei încasez încontinuu, doar că, pe măsură ce trec anii, nu mai percep drept dramatice asemenea situații.) Norocul meu – la prieteni – ți-l doresc și ție!

      ioana 15 aprilie 2013 19:02 Răspunde
  • Mersi! Aşa să fie.
    Să ai o zi frumoasă!

    eugen 16 aprilie 2013 10:38 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title