„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Femeia care nu a renunțat la marea ei dragoste

de

 

A fost odată o fată care avea un vis drag: să ajungă scriitoare. Dar un perfid joc al întâmplării a făcut ca eleva de liceu de atunci, devenită studentă la Litere, apoi femeie de succes într-un domeniu ce nu are de-a face cu literatura să nu-și vadă decât la maturitate numele (Mirela Stănciulescu) scris pe coperta unei cărți.

Mirela Stănciulescu scrie proză neîncetat încă de pe vremea când era adolescentă. Azi are cincizeci și ceva de ani și a publicat într-un timp foarte scurt, trei romane: Copilul de foc (o tulburătoare poveste de dragoste); Cine ești tu? (o carte despre lumea noastră urâțită de comunism și despre oameni cu biografii mistificate); Emoția (o pledoarie pentru reconsiderarea sensibilității. Volumul a apărut recent, la prestigioasa editură Humanitas).

Nu contează de ce aceste cărți sunt mai puțin cunoscute cititorilor. Contează că există o femeie cultivată, rafinată, sensibilă, inteligentă, o scriitoare adevărată, care nu a renunțat n i c i o d a t ă la marea ei dragoste – Literatura.

Am cunoscut-o pe Mirela Stănciulescu citindu-i cărțile. Am primit romanul ei de debut – Copilul de foc – în dar de ziua mea, cu cinci ani în urmă, prilej cu care m-am îndrăgostit instantaneu de personajul principal al cărții: Matei Visarion (un pianist celebru, cam trecut :), dar care scrie cele mai frumoase e-mailuri trimise vreodată de un bărbat unei femei). De atunci, încerc obsesiv, DAR fără succes să aflu ce ins în carne și oase se ascunde îndărătul acestui erou inventat de Mirela Stănciulescu. Pentru că mi-e tare greu să mă împac cu gândul că Matei Visarion ar fi doar o plăsmuire a imaginației unei scriitoare talentate…

Am cunoscut-o pe Mirela Stănciulescu schimbând mesaje electronice. Realizam împreună un dialog pentru volumul meu de interviuri cu scriitori (îmi pomenesc cartea pentru că e lucrul de care sunt foarte mândră!), prilej cu care am ispitit-o să vorbească despre sensibilitate; despre multe feluri de dragoste; despre împliniri și despre renunțări; despre resemnare; despre îndrăzneală; despre fragilitate și despre forță. Despre încăpățânarea cu care a crezut în visul ei drag – acela de a fi scriitoare. Despre mai tot ce scrie ea, în cărțile sale.

Doar despre singurătate nu am îndrăznit să o întreb niciodată nimic: nici în interviul nostru, nici altcândva în toți acești ani de când durează prietenia noastră literară. Însă am provocat-o să povestească despre solitudine într-un text inedit, scris în exclusivitate pentru cititorii acestui blog.

Guest Star: Mirela Stănciulescu (și personajul ei, Eda, o femeie curajoasă, dar  însingurată)

***

O zi nămoloasă

Eda se trezi cu o migrenă îngrozitoare. Se dădu jos din pat frecându-şi zadarnic fruntea. În casă era linişte. Toată lumea dormea. Numai ea, cu durerea ei insuportabilă de cap, trebuia să se scoale la ora asta imposibilă şi să plece la  serviciu. Încercă să se mişte cât mai uşor, să nu-i trezească pe ceilalţi, dar fără voie scăpă un umeraş din mână. Zăngănitul umeraşului pe pardoseală îi zgârie timpanele, însă nu avu niciun efect asupra membrilor familiei. În casă continua să fie linişte. Nu o auzise nimeni.

Se îmbrăcă înfrigurată şi ieşi păşind cu greutate afară din casă. Aşa cum începuse ziua, la fel continua. La ieşire era cât pe ce să se împiedice de un vecin, care intra cu câinele. Îl salută morocănoasă. Vecinul privi încruntat spre ea şi îşi trase câinele de lesă, fără să-i răspundă la salut Edei.

Asta e. Mereu îl salută şi el mereu se face că n-o vede. Sau poate chiar n-o vede?

Pe stradă mergea destulă lume, grăbită şi încruntată. Unii trecători îi tăiau calea, pur şi simplu, de parcă nu ar fi văzut-o nici ei, dădeau peste ea şi nu îşi cereau scuze. Treceau vorbind răstit, puşi pe harţă, înghiţind silabe întregi. Nu le înţelegea vorbele decât arareori, disparat, nu le pricepea alăturarea şi, cu atât mai puţin, sensul.

Tresări şi se întoarse instinctiv, auzind un glas strident lângă ea. Era o femeie cu un aer sălbatic, care urla în celular către un interlocutor nevăzut, cerându-i să tacă şi s-o asculte. Femeia se îndepărtă făcându-şi loc cu coatele şi cu umerii prin mulţime şi prin ceaţă.

Durerea de cap persista, aiuritor. Eda iuţi pasul zărind autobuzul şi urcă printre îmbrânceli şi ghionturi. Se uită în jur, nedumerită. Nimeni nu se scuza. Toţi priveau înneguraţi în altă parte.

Intră în clădirea mare şi nouă în care lucra şi salută, ca de fiecare dată, paznicul. Ca de fiecare dată, acesta nu-i răspunse la salut. Era ocupat să stea la taifas cu un alt paznic. Femeia de serviciu spăla pe jos, turnând apă dintr-o găleată mare de plastic. Eda o salută, murmurând singură: Să am grijă să nu alunec! Femeia de serviciu aruncă o privire goală către nicăieri şi apoi se aplecă, văzându-şi de treabă.

Când pătrunse în holul mare unde se aflau birourile, întretăiate de şiruri de dulapuri şi fişete metalice, scoase un „Neaţa” apatic, cam deodată cu alte două fete care se iviseră lângă ea, din senin. Colegii care se aflau la birouri răspunseră în cor „Neaţa”, pe acelaşi ton apatic  cu care fuseseră salutaţi, fără să-şi ridice privirile din calculatoare.

Eda mergea din ce în ce mai încet, din ce în ce mai greu, simţind cum paşii i se afundau într-un nămol nevăzut şi cum aerul se rarefia în jurul ei, provocându-i o şi mai mare migrenă.

Abia după a doua ceaşcă de cafea şi după ce termină de citit  şi de răspuns la mail-uri, privi pe geamul termopan care nu se putea deschide.

Eda se ridică brusc de pe scaun şi se duse la biroul şefului. Ciocăni politicos şi deschise apoi uşa hotărâtă. Şeful îşi ridică o privire înnegurată şi sticloasă din calculator, uitându-se la ea buimac, parcă nerecunoscând-o.

– Plec, anunţă Eda, cu glas răspicat.

– Şedinţă afară? întrebă el scurt, lăsându-şi privirea din nou în jos, înspre agenda de pe birou.

– Plec, repetă Eda. I quit.

Apoi închise uşa la fel de politicos şi se întoarse la birou. Îşi luă lucrurile şi plecă, susurând un „Pa!” la care toţi colegii îi răspunseră în cor, fără să-şi ridice privirile din calculatoare: „Pa!”.

Păşi în stradă, ciocnindu-se de un bărbat masiv care îi tăiase calea şi care privi mânios prin ea.

Se îndepărtă, simţind în spatele ei o prezenţă tăcută, scrutătoare. Întoarse capul, mirată. Era privită drept în faţă de ochii unei creaturi pe care nimeni altcineva nu părea să o observe. Încremeni pe stradă, presimţindu-i saltul cu o fracţiune de secundă înainte.

*Mirela Stănciulescu este prozatoare și traducătoare din engleză și din portugheză.Cărți traduse: Jose Saramago, Pluta de piatră, Călătorie prin Portugalia; Augusto Abelaira, Bunele intenţii; Jan Willem van de Wetering, Intrus în Amsterdam; Jan Willem van de Wetering, Rostogolul; Joyce Carol Oates, Oameni de preţ.

 

Categorii:
Guest Star

Comentarii

  • As vrea si eu sa o citesc, pare-se ca e o scriitoare de suflet, unde ii pot gasi cartile?

    Violeta 7 mai 2012 8:06 Răspunde
    • Bine ai venit, Violeta!
      „Copilul de foc” (Ed. Ex Ponto 2007) si „Cine esti tu?” (Ed. Vinea 2007) au aparut (si) in format digital pe CorectBooks: http://books.corect.com/ro/carti/copilul-de-foc si http://books.corect.com/ro/carti/cine-esti-tu?back_crumb=1061
      Cred ca e modalitatea cea mai rapida (si mai putin costisitoare :)) de a le procura.
      Apropo, CorectBooks este o librarie virtuala in care se gasesc inclusiv carti semnate de Alice Nastase :).

      Romanul „Emotia” (Ed. Humanitas, 2011) se gaseste in librarii.

      Nu vei fi dezamagita, citind cartile Mirelei Stanciulescu. Pe cuvant! E o scriitoare deosebita si un om minunat.

      Ioana Revnic 7 mai 2012 8:31 Răspunde
  • Multumesc tare mult pt informatii!

    Violeta 7 mai 2012 10:51 Răspunde
  • Mulţumesc, Ioana! Pe amândouă vă citesc mereu cu drag.

    Maria 7 mai 2012 12:37 Răspunde
  • E minunat cum reusesti tu sa gasesti oameni minunati! Mirela Stanciulescu e o scriitoare din seria aceea care nu te lasa sa adormi pana nu ii citesti romanul. Merita sa ii citesti cartile fara alta miza decat aceea de a te intoarce la emotia primordiala.

    Lia 7 mai 2012 13:26 Răspunde
    • Draga Lia, esti si tu unul dintre oamenii aceia. Sunt intru totul de acord cu ce ai spus despre carțile Mirelei.

      Ioana Revnic 7 mai 2012 17:24 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title