„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Eroul meu, eroul vostru

de

Printre mesajele de răspuns la întrebarea nițel patetică pe care o agățasem în capul postării de săptămâna trecută a ajuns la mine și următorul: Cauți eroi; dar cum este, de fapt, Eroul pe care îl cauți?

M-am gândit, m-am socotit și, după îndelungi cântăriri, i-am întocmit portretul-robot.

Iată-l:

Eroul meu este demn. Are o credință pe care o slujește, pe care o apără, pe care nu o trădează.

Eroul meu este curajos. Își asumă riscuri, întreprinderi nebunești, lașități sau greșeli; își recunoaște trăirile și nu se rușinează de ele. Curajul eroului meu izbucnește, la nevoie, chiar și de sub învelișul unei timidități bolnăvicioase.

O așa-zisă mizantropie cultivată cu nesaț, egoismul ori condescendența altora obosesc, dar nu sufocă altruismul eroului meu. Și nici nu-i anihilează acestuia entuziasmul.

Eroul meu e generos fără a fi risipitor; e mai mult visător, decât exasperant de lucid.

Eroul meu are noblețe și onoare.

Eroul meu râde cu poftă, dar nu se sfiește nici să plângă – de disperare, de neputință, de prea-plin.

Este inteligent. Empatic. Blând. Ferm. Puternic. Simțitor. Întortocheat. Calm. Luminos. Devotat.

Eroul meu e îndemânatic: poate, la o adică, să monteze o butelie, să înșurubeze un bec sau să schimbe o priză stricată. E în stare să construiască o casă cu mâinile lui. Știe să mângâie și să aline – cu mâinile și cu vorbele lui.

Nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin eroului meu.

Are un pragmatism bine temperat.

Și, mai presus de toate, un idealism ce îl face să se dăruiască unei credințe pe care o slujește, pe care o apără, pe care nu o trădează.

*

Vi se pare fantasmagorică această proiecție de o subiectivitate crasă, dar asumată? Sincer? Mie – DA! Însă trebuie să recunosc că am întâlnit vreo câțiva oameni croiți după chipul și asemănarea eroului meu.

Îmi place să cred că unii dintre ei îmi sunt prieteni. Alții – cei mai mulți – sunt personaje din cărți: eroi fictivi sau oameni în carne și oase a căror existență intră, încet-încet, în legendă.

Și despre unii, și despre ceilalți voi scrie aici când (le) va veni vremea.

Dar până atunci vă rog să îmi povestiți voi câte ceva despre eroii voștri.

Sau poate că vă luați un moment de răgaz, cât să priviți acest film emoționant. Merită! E o poveste reală despre curaj, despre eroism și despre solidaritate necondiționată:

http://www.youtube.com/watch?v=kZlXWp6vFdE&feature=related

Tag-uri:
· · · ·
Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Ioana, imi place eroul tau, pe care, cu o mare larghete sufleteasca ni l-ai daruit si noua. Nu mai caut altul, iti multumesc pentru acesta 🙂
    Am privit filmul cu reala emotie. Solidaritatea neconditionata este determinata de solidaritatea sufleteasca. Si cand e vorba de un parinte, ea nu are limite 🙂

    Moi 21 iunie 2012 13:31 Răspunde
  • Da, Moi, dragostea unui parinte e atotcuprinzatoare.
    Mesajul filmului este (si) pentru cei carora le vine greu sa creada ca legaturi trainice se mai pot construi intre oameni care nu-s legati prin sange ori printr-un angajament.

    Ioana Revnic 21 iunie 2012 13:45 Răspunde
  • Ioana, ai perfecta dreptate si cred ca toti cei ce l-au vazut au inteles mesajul, iar aplauzele din final confirma ca inca e bine pe pamant. 🙂

    Moi 22 iunie 2012 16:17 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title