„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

,,Dorul după ce-i mai mare/ N-astă lume trecătoare”

de

Miron este fiu de cioban. După ce se naște, ursitoarele vin în jurul leagănului său și îi hărăzesc să fie puternic, frumos, gingaș, iubit și bogat, asemenea feciorilor din basme: ,,Ca și leii să fii tare/ Și frumos ca primăvara,/ Să fii gingaș ca o floare,/ Luminos ca luna sara;/ Și iubit să fii de lume,/ S-ai averi și mare nume,/ Să te faci chiar împărat”.

Însă mama lui le roagă să îi dăruiască băiatului ceva ce ,,n-a putut să aibă nime”. Drept urmare, acestea îi prezic un destin neobișnuit: ,,…cu totdeuna/El să simt-adânc într-însul/ Dorul după ce-i mai mare/ N-astă lume trecătoare,/ După ce-i desăvârșit.”

Miron crește așa cum i-a fost menit: ,,Se făcu frumos cu-ncetul,/ Cine-l vede l-a-ndrăgitu-l./ Și deși ca leul tare,Era gingaș ca o floareȘi isteț era cu duhul”. Când află că împăratul ținutului caută să-și mărite fata cu un fecior ,,Ce din toți va fi mai tare,Mai frumos și mai cuminte” merge la curte și, după ce trece de mai multe probe, câștigă mâna fetei.

Se căsătoresc, însă, ,,deși ferice”, tânărul nu își găsește liniștea și jinduiește ,,după ce-i mai mare/ N-astă lume trecătoare/ După ce-i desăvârșit”. Drept urmare va pleca în lume să își împlinească soarta.

Continuarea poveștii despre fiul de păstor o veți afla citind Miron și frumoasa fără corp: un basm scris de poetul a cărui celebrare, în fiecare an, la 15 ianuarie, ar trebui să înceapă cu reîntoarcerea la textele sale.

Din acest basm (al cărui izvor e o traducere germană a lui Kunisch publicată în Bukarest und Stambul…) aleg astăzi, pentru voi, un fragment. Și două versuri eminesciene pe care, atunci când îmi dau târcoale dezgustul și renunțarea, le repet ca pe o rugăciune – mântuitoare – a minții: ,,Dorul după ce-i mai mare/ N-astă lume trecătoare.”

,,Dorul” după ceva înalt care să îți pună în mișcare stihiile sufletești este – cred – cel mai prețios dar pe care îl poate căpăta cineva. Iar o viață contorsionată pusă în slujba unui crez îmi pare preferabilă unei existențe tihnite, dar obscure.

 

*

…Dar deși ferice încă,
Totuși el în pieptul lui

O dorință are-adâncă,
Neștiută decât lui,
Dorul după ce-i mai mare
N-astă lume trecătoare,
După ce-i desăvârșit,
Și tot sufletul îl doare
După cum a fost menit.

Și pe toți el îi întreabă
Dacă știu cumva în lume
Astă tainică podoabă,
Ăst odor fără de nume.
Dar pe cine-ntreabă tace,
Cui prin minte-i poate trece?
Numai cântărețul orb
Spune-n treacăt cum că asta
E frumoasa fără corp.

El i-a spus că-n vremi denante
Auzi duioasă veste,
Că-n castel de diamante
Cea mai mândră fată este;
Ochi de-albastru întuneric,
Ce lucesc adânc, himeric,
Ca d-iubire două basme;
Dară corpul ei eteric,
Nesimțit, ca de fantasme.

„De vei merge în ajunul
Mult senin din Anul nou,
Pe când cerul se deschide
La a lumilor ecou,
Atunci ea vine asemeni
Printre stâncele de cremeni,
Lângă lacul de smarald,
Ca să-și scalde sânii gemeni
Unde zânele se scald!”

El plecă atunci în lume
Și nevasta-n lacrimi lasă,
Cu un dor fără de nume
Uită țară, rude, casă.
Cum trecu numai Crăciunul,
El pe cal a pus presunul
Și s-a dus la lacu-n vrajă,
Unde așteptând ajunul
De-Anul nou el sta de strajă.

Și din trestia plecată
El privea la apa fină,
Cu oglinda-i nemișcată
Strălucind sub luna plină.
Deși știi că apa-i moale,
Totuși, placa-i de cristale
Parc-ar fi încremenit.
Nencrețite, plane, pale,
Viorii au adormit.

Rădăcinile în pături
Sub pământ s-a-ntrețesut
Și pornesc în mii de lături
Flori frumoase la văzut.
Colo-n snopi, colo câte-una,
Colo-n fire se-mpreună,
Îndoite într-un trunchi;
Ici o pajiște într-una,
Iar dincolo un mănunchi.

Roși și vineți, albi-s snopii
Cei de flori strălucitoare,
Picurați, își scutur stropii,
Ce lucesc mărgăritare.
Pe cărarea-abia îmblată
Pintre iarba înfoiată,
Trece-un mândru chip de zână,
Cu-arătare fermecată
Și privire bândă, lină.

Și pe ea o haină fină,
Țesătură străvezie,
Ca o brumă diamantină,
Ce în crețuri se-mprăștie.
Se lipește sclipitoare
De duioasa-i arătare,
Ce-n mișcările-i o tradă,
Se strevăd a ei picioare,
Sâni și umeri de zăpadă.

Inocentă-i e zâmbirea-i,
Îngerească, tristă, lină,
Diamante în privirea-i
Ș-au topit a lor lumină.
Peste-a apei dalbă placă
Ea acum zâmbind se pleacă,
S-uită-n fundu-i luminos
Și în lună își dizbracă
Corpul ei așa frumos.

Luna parcă se roșește
De amor și de mirare,
Numai lacul o privește,
Rămâind în nemișcare.
Este albă ca zăpada,
Iară păru-i stă să cadă
La călcâiu-i rotunzit,
Cine oare-ar fi s-o vadă,
Să nu moară de-ndrăgit?

Dar deși pe noaptea toată
Peste lanuri luna tace,
Arătarea-i luminată
Nici o umbră ea nu face,
Cu-ntuneric nu încarcă;
Întinzând piciorul, parcă
Lacul cel de farmec prins
Cu-a lui vârf întâi îl cearcă,
Pân- se lasă dinadins

Și încet pășește-n apă.
Ochiul ei s-aprinde, cere,
Iară buzele-i se crapă
De o stranie plăcere;
Totuși, valul nu se taie
Cercuind apa bălaie
Ci-o încunjură frumoasă
Ș-o îmbracă cu văpaie
În lucire scânteioasă.

Și deși în lac înoată,
El nu mișcă, nici se-ncreață,
Ca o floare-i aninată
De oglinda cea măreață.
El din trestii o privește,
Nici se mișcă,…-ncremenește
L-arătarea ei cea crudă.
Și când lacul părăsește
Pe-al ei corp ea tot nu-i udă.

Ea s-a dus. Dar el rămas-a
În adânc rănit de dânsa,
Uită lumea, uită casa,
Îmblă drumurile-ntinsă.
Ea îi pare că-i mai mare
N-astă lume trecătoare,
Că-i ceva desăvârșit
Și să vadă la picioare
Acest dar neprețuit.

Toamna vine și prin lunce
Frunza cade rânduri, rânduri,
Adâncit îmbla atunce
El în grijă și pe gânduri;
El purta în gându-i nurii,
Ochii mari, zâmbirea gurei,
Și îmblând prin codrii mari,
El văzu Mama-pădurei
Rătăcind pintre stejari.

El durerea lui ș-o spune
Și că trebuie să moară
De n-a prinde-acea minune,
Acea tainică fecioară.
­ Ea, îi zise-atunci bătrâna,
Locuiește ca o zână
În palat de diamante,
Mai frumoasă, mai senină
Dintre toate celelante.

Tu palatu-i vei ajunge
De vei merge, fără însă
Să gândești la alta-n lume
Cât la dânsa,-n veci la dânsa;
De-o ajungi fără de veste,
Ea atunce astfel este
Ca și când ar fi a ta;
Căci ea face tot ce peste
Dânsa ca să treacă-ai vrea.

El a mers, a mers într-una,
Făr- de drum, de-orice să-i pese,
Când pe vârfuri trece luna
El văzu prin lunci alese
Un palat lucind departe,
Ce lucește parc-ar arde.
El intră pe scări de-oglindă
Și prin salele deșarte
Pe covoarăle din tindă.

Și-n lumina blândei lune
El văzu frumoasa fată,
Dulce, mândră, o minune,
De fereastă rezimată.
El la ea genunchi-și pleacă:
­ Ca amorul meu să-ți placă,
Părăsii părinți și țară.
Ea tăcea… privirea-i sacă,
Fața rece, ca de ceară.

„Ah, gândi el, cum nu-i bună,
Cum nu zici: Bine-ai venit!”
Atunci ea zâmbi în lună
Și șopti: ­ Bine-ai venit!
Și-n palat atunci s-aprinse
Mii lumini sclipind ca ninse;
Ea-l luă de braț și-l duse
Pintre salele întinse
Și la mândre mese puse.

Ei cinară-n mândre muzici,
Cu de aur vase, linguri,
Beat de-amor el spuse: ­ Nu zici,
Scumpo, să ne lase singuri?
Și lumini se sting de sine,
A cântărilor suspine
Dispărură rânduri-rânduri,
Ei rămân cu dulce bine
Și înșiră mândre gânduri…

­ Ah, iubito, zise dânsul,
Cum nu simți focul ce-l simt?
Și pe ea o-apucă plânsul,
Parcă pieptu-i este strimt
De-a ei patimă-nfocată.
Ea plângea, râdea deodată,
Cu-a ei buze dulci și coapte
N-întuneric parcă-l cată,
Îmbătat de-amor și noapte.

­ Ah, îi zice el cu dorul,
Lasă-ți haina ta regală, ­
Gol în ochi-ți văd amorul,
Ah, arată-mi-te goală.
Atunci ea roșind se pleacă
Și sta piepții să-și disfacă
Și din sponci desprinde haina
Și în lună se dezbracă,
Dezvelind taină cu taină.

Ce frumoasă-i… Umed-albă,
Neted-dulce zugrăvit,
De pe sâni rotunzi o salbă
Ea în urmă a zvârlit,
Și se plimbă pe covoare
Moi cu micele-i picioare,
Păru-i curge la călcâie,
Iară luna zâmbitoare,
Poleind-o, o mângâie.

La picioare-i el s-aruncă,
Lângă el să vie-o roagă,
Ea s-așează dulce, pruncă,
Lângă el în mândră șagă,
Și el brațele și-ntinde,
Rumenește și s-aprinde,
Pe când ochii lui o sorb,
Dar nimic în braț nu prinde ­
Căci frumoasa-i fără corp.

„Ah, gândi el cu turbare,
Tremurând învăpăiet,
Dulce zână, cum nu are
Corp frumos, precum o văd!”
­ Asta n-o pot, că ce pipăi,
Numărul vieții o pripă-i,
Trecător, de unde-un șopot
Și ființa lor o clipă-i,
Eu eternă sunt și n-o pot!

El își scurge toată viața
Într-un chin, în nedormire,
Vecinic o avea în față
Blândă, dulce, în zâmbire,
Vecinic tinde a lui mână
Dup-imaginea-i divină,
Vrea s-o strângă, s-o omoare,
Dar deși de nuri e plină,
Totuși umbră-i ca din soare.

De dorința lui aprinsă,
Ce-a rămas neîmplinită,
El un an trăi la dânsa
Cu viața-i mistuită;
Dar pierind chiar din picioare,
Pierzând mintea care-l doare,
Dup-un an se-ntoarce iară
L-a lui casă râzătoare
Și la dulcea-i nevestioară.

Dară vai! cum îi părură
De urâte toate cele.
Nimic ochiul nu-i mai fură,
Nici simțirea lui în jele,
Toate-i par urâte, sure,
Într-un chip, într-o măsură,
Închircite și de rând,
Și nimic nu-i de măsura
Celor ce avea în gând.

Trist, retras, rănit de moarte,
S-ar fi-ntors l-acea frumseță,
Dar știa ce crudă soarte
Are-eterna-i tinereță.
Lângezind în gând și-n fire,
În muri triști de mânăstire
Ș-a închis chipu-i pierit,
Ș-adâncit în amintire
Și-n amor, el a murit.

 

 Fragment din Mihai Eminescu – Miron și frumoasa fără corp

Desen de Vasile Pintea

Categorii:
Altceva

Comentarii

  • Ioana, numai tu puteai sa ne rasfeti cu aceasta lectura minunata.
    Exceptional basm al preafrumosului Luceafar! 🙂

    Moi 15 ianuarie 2013 14:57 Răspunde
    • Dragă Moi, altcineva în locul meu ar fi ales – poate – versuri și mai frumoase. Mă bucur că ți-a plăcut acest basm mai puțin cunoscut cititorilor.

      ioana 16 ianuarie 2013 5:56 Răspunde
  • Cineva, cu multi ani in urma, mi-a vorbit despre valoarea terapeutica a versurilor lui Eminescu. Si m-a invatat sa il redescopar, dupa ce mi se facuse lehamite de studiul operei sale timp de un trimestru intreg. Tot din lehamite, probabil, astazi trece aproape neobservata aniversarea sa.
    Mai sunt insa unii ca cel despre care am vorbit, ori ca tine, ce ” mai au un singur dor”:” Cum n-oi mai fi pribeag/ De-atunci inainte/ M-or troieni cu drag/Aduceri aminte.”

    Ina 22 ianuarie 2013 17:46 Răspunde
    • Și eu îmi amintesc de o ,,lecție” neconvențională despre Eminescu, în care am aflat cum poate poezia lui să te însuflețească atunci când stai la coadă la benzină (întâmplarea se petrecea pe vremea lui Ceaușescu).

      Și da, felul în care se studiază poezia lui Eminescu la școală (și nu doar aceasta) poate să îți inducă sastiseala.

      ioana 24 ianuarie 2013 5:17 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title