„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Diagnostic: ”deficit de existență”

de

Sânziana Hangan – doctoriță, 37 de ani, divorțată, mamă a două fete.

S-a căsătorit în studenție, la 19 ani, cu un scriitor de o ambiție nemăsurată, un amestec de mare talent și de prost-gust desăvârșit. Au împreună o fată. Insul o va părăsi pentru o actriță mofturoasă, extravagantă, frivolă și bogată.

Dacă a mai fost îndrăgostită? Cu siguranță – DA! Căci Sânziana poartă în ea multe ,,iubiri incinerate”: o dragoste adolescentină pentru un bărbat mai vârstnic, prieten de familie; o iubire curată, dar fulgurantă, pentru un altul mai tânăr decât ea căruia i-a născut, fără ca el să știe, o fată; o admirație îndrăgostită pentru un fost coleg care s-a sinucis; o dragoste timidă față de medicul care o ajutase să aducă pe lume primul copil etc. etc. etc.

Existența  Sânzianei are două coordonate: copiii și profesia. Viața îi este împărțită între munca de la serviciu și treburile casnice – spală, gătește, coase, croiește, freacă parchetul. Debutul romanului pe care cred că îl veți fi citit ne-o arată întorcându-se acasă de la piață cu două pungi de nailon (într-una are cinci vinete și două kilograme de mere domnești, într-alta ulei);  întâlnindu-se, pe drum, cu o fostă pacientă; și visând, visând, visând neîncetat la iubiri trecute, sau interzise, sau semiclandestine, sau secrete, sau incomode.

Când evadează altundeva decât în imaginație, ajunge doar până în Bucegi sau până la mare, mai precis la Costinești și la Vama Veche. În timpul liber merge la cinema, la expoziții, la circ, la teatru de păpuși, citește Bernard Show, Tolstoi, Malraux, Sartre, La Rouchefoucauld, Goethe. Îi ascultă pe Demis Roussos, Bach, Beethoven, Vivaldi.

”Evenimentele” din existența femeii sunt provocate, invariabil, de feluriți bărbați: unul îi lasă în cutia poștală un buchet de crizanteme, o scrisoare și o brățară. Altul o viziteaza pe neașteptate, căci bănuia că fata mai mică a Sânzianei era și fiica lui, iar acum vrea să o recunoască. Ex-soțul sătul de actuala-i parteneră îi propune să se împace etc. etc. etc.

În cele din urmă, Sânziana se va căsători cu un bărbat așezat, el însuși divorțat, tată al unui copil mic, om de nădejde, alături de care va duce o viață molcomă.

Dacă Sânziana Hangan ar trăi în zilele noastre și ar avea blog, unele din însemnările ei ar fi următoarele:

Crez: „Nimic nu mi se pare mai jalnic decât o viață fără principii. Deși nu cred în ceea ce, convențional, numim Dumnezeu, mă port ca și când Dumnezeu m-ar privi neîncetat cu toți ochii lui telescopici și electronici. Dacă tot am o conștiință, vreau s-o am împăcată.”

Despre dragoste: „Eu nu pot iubi pe cineva fără să-l admir. Iubirile mele au fost situate totdeauna la nivelul pluralului de reverență. În rest, mă port cu iubirile mele așa cum mă port cu toată lumea. Nu m-ai putea vedea prostită de iubire, torcând, clipind măsurat din ochi, dezvelindu-mi ca din întâmplare picioarele, întinzând labele pentru a prelungi cochet gamba, deschizându-mi tot din întâmplare doi nasturi la bluză, întrebuințând nu mai știu ce armă răsuflată, dar atât de eficientă din arsenalul exterior al «iubirii».”

Despre graviditate: „În ultimele luni îmi venea să umblu doar prin umbra gardurilor, ca să mă văd cât mai puțin. Bine-ar fi ca în perioada diformității, femeia să nu fie văzută de «bărbatul iubit» – și ca să nu mai vorbesc în bășcălie – de bărbatu-său, căruia, în binele ambelor părți, n-ar trebui să-i încarce retina cu asemenea imagine”.

Despre maternitate: „Multor femei li se pare că menirea lor feminină s-a încheiat odată cu aducerea pe lume a unui copil, punând cruce vieții lor de ființe obligate la o anumită cochetărie, la un flirt cu sexul opus. Maternitatea este cel mai copleșitor lucru din viața unei femei; prin maternitate, femeia-și atârnă două ghiulele de picioare, care nu-nseamnă neapărat condamnare și apăsare, înseamnă, sigur însă, aderarea ei totală, de nestrămutat, la valorile fixe, telurice. În timp ce ea se-nfige-n această nemișcare, definitiv, ca un copac cu niște rădăcini imense, bărbatul rămâne un fel de plantă cu exuberante și cochete rădăcini aeriene”.

Vis: „Aș dori un adult ca lumea lângă mine, și-aș dori, măcar la pensie, presupunând că o apuc, să stau undeva la țară, la munte, cu o grădiniță în fața casei, cu două-trei găini în coteț, cu nepoții care mi-ar veni în vacanțe, doftoricind babele și copiii din mahala, uitându-mă mereu la cer după semnele care prevestesc schimbarea vremii, ducând o viață ghidată doar de anotimpuri”.

*

În viața mea reală acest personaj din Arta conversației de Ileana Vulpescu seamănă cu o prietenă: Luminița, mamă -singură- a doi copii; o femeie curajoasă, intransigentă până la neînduplecare, pasională, orgolioasă, copilăroasă, ingenuă,  încrezătoare într-o mare dragoste la care nu obosește să viseze frumos.  În lumea mea virtuală (din care faceți parte și voi, cititorii blogurilor găzduite de Marea Dragoste&Tango), exigenta și hiper lucida Sânziana Hangan îmi pare o soră a Marilenei (pe care o cunosc doar din scris).

Pe ele le-aș întreba și pe voi:  Oare împăcarea Sânzianei Hangan o fi înțelepciune ori renunțare? Franchețea ei deranjantă e o armă, e platoșa unei sensibilități dureroase ori un semn al sastisirii? De ce nu știm să ne așezăm pe noi însene în centrul lumii noastre? De ce ne încăpățânăm să clădim această lume dacă nu în jurul copiilor, atunci în jurul unui bărbat?

Suferă personajul Ilenei Vulpescu de un ,,deficit de existență”? (Mie mi se pare că da, însă poate că nu-s un bun diagnostician!) Iar acest fel de a-ți trăi viața, reglând-o la foc mic, este o afecțiune tipic feminină ori este doar boala doctoriței Sânziana Hangan?

Sursă foto: http://www.facebook.com/designdautore

Comentarii

  • Ioana, comparatia ma onoreaza, dar ma si sperie. Nici eu n-am cunoscut-o pe Sanziana personal, dar ma cunosc pe mine si pot sa-ti spun ca nu sunt chiar sastisita, mai degraba dezamagita. Am impresia uneori ca lupt cu ultimele puteri sa traiesc in spiritul si litera cartilor care m-au format, nici nu mai zic de educatia pe care am primit-o si de valorile care mi-au fost transmise de acasa, practic singura mea zestre si mostenire. De unde vine dezamagirea? Din faptul ca nu mi-am dorit in viata decat sa traiesc curat si frumos. Asa-i ca nu e mult? Altii viseaza averi, palate, printi pe cai albi… Am constatat in repetate randuri ca nu te poti feri de uraciunea lumii, ca ea da peste tine si te murdareste, ca oricate lacate si zavoare ti-ai pune la casa sufletului, nu te pot proteja. Poate doar daca te calugaresti si te izolezi schimnic intr-o pestera.
    Nu sunt inteleapta, dar nici de renuntat nu poate fi vorba. Nu cred in lucrurile lasate neterminate, pentru a o lua iar si iar de la capat. Nu cred in mai multe iubiri care consumate pe sfert sau pe jumatate ne pot pregati pentru marea iubire. Nu cred in dragostea la prima vedere. Nu stiu cum sta treaba cu atractia contrastelor.
    Am un acut sentiment al datoriei si mai cred ca ramanem responsabili pentru ce am imblanzit, tot restul vietii noastre.
    N-am avut nenorocul sa dau peste genul acela de mitocani care sa imi faca sufletul praf, fara ca asta sa insemne ca barbatul pe care l-am iubit nu mi-a gresit si nu mi-a inselat asteptarile. M-a ranit, fara sa ma omoare si poate suna cinic, dar mai mult nu poti spera de la nici un seaman de-al tau. Si exact asta mi-as dori si pentru mine: sa nu fi ucis in nimeni increderea, sa mai fi lasat loc de speranta in sufletele celor pe care i-am ranit.
    Nu cred ca suferim, nici eu, nici Sanziana de un “deficit de existenta”, mai degraba de un deficit de orgoliu. Genul acela de orgoliu care te impinge la compromisuri si care te arunca in batalii sterpe pentru a obtine recunoasterea celor pe care, in fond, nu dai doi bani gauriti.
    Trebuie sa-ti cladesti existenta in jurul a ceva, sau a cuiva, altfel ramane o existenta gaunoasa. Nu asta e ideea, ci sa merite acel ceva, sau acel cineva, sa il imbraci cu existenta ta…

    Marilena Guduleasa 26 mai 2012 17:59 Răspunde
    • Marilena, te cunosc DOAR din scris, prin urmare nu pot sa pun semnul egal intre tine si acest personaj pe care, asa cum ti-am mai spus, l-am indragit candva pentru felul in care se incapatana sa iubeasca. Si astazi daca m-ar intreba cineva cum iubesc eu, as raspunde cu vorbele Sanzienei: Eu nu pot iubi un om, fara sa-l admir…

      Insa va asemanati prin luciditate si prin experienta de viata care va face pe amandoua sa ne pareti tuturor intelepte – oricat ai incerca, de atributul intelepciunii nu cred ca mai poti scapa :).

      Despre uraciunea lumii/ despre mediocritatea/ despre meschinaria care in mod fatal risca sa ti (sa ni) se impregneaze in toata fiinta, ca o murdarie de care nu te mai poti lepada: Nu stiu alta cale de a te tine departe de ele, decat insurubandu-te in jurul unui vis, al unui ideal, a ceva ce-ti da un sens inalt. Dar de ce acel ceva are de cele mai multe ori un nume de barbat?! Intrebare retorica!
      E plina literatura de personaje al caror rost este acela de a-l iubi pe seamanul lor, barbatul, de a se pune in slujba lui. Lucian Blaga insusi, pe care il ador, pentru care si cu care as fi mers la capatul lumii (daca mi-ar fi cerut asta, daca m-ar fi chemat) ii scrie iubitei lui, Domnita Gherghinescu-Vania:”O inteligenta atat de vie, cum este a ta, tu ai stiut s-o mentii in slujba celor o suta de procente de feminitate ce le porti in fiinta ta. Aceasta era o conditie ca sa-ti dezvolti fara a sti darul cel mai frumos ce-l poate avea o femeie pe plan istoric. Darul de a stimula.” No comment!

      Despre asteptari: orice asteptari=potentiale dezamagiri.

      Despre perfectiunea inspaimantatoare a Sanzianei: ehee, „mai perfecta” decat Sanziana era mama ei! Daca te-as fi comparat cu respectiva, ai fi avut, intr-adevar, motive sa te ingrozesti.

      Ioana Revnic 27 mai 2012 7:40 Răspunde
  • Exista cineva care nu- si cladeste viata in jurul a ceva?
    Ca acel ceva este un scop, ca este un reazem, ca este iluzie sau realitate, nu mai conteaza. E ceva ce ghideaza mersul inainte. Fara acel ceva ne-am risipi.

    Si apoi, chiar ai ales un motto pe aceasta pagina: “ Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai imblanzit. “ . (Face parte din capitolul meu favorit.)
    Cand o dorinta ti se indeplineste, e ca si cum ai imblanzit ceva din tine, ceva din soarta, ceva din viata. Mergi in continuare, desigur, insa asta nu inseamna ca abandonezi ceea ce ai obtinut sau ceea ce ai primit in dar. Motivatia nu exclude raspunderea.
    Nu degeaba a aparut zicala : “ Ai grija la ceea ce iti doresti, fiindca s- ar putea sa se implineasca!”.

    Franchetea este o arma care apara sensibilitatea. Nu sunt parti separate mereu .Atata vreme cat una nu ataca gratuit, iar cealalta nu e folosita ca modalitate de a deruta pe cei din jur, doar in ideea de a te proteja sau a gasi scuze, nu fac niciun rau. Nu se numeste diplomatie, categoric, insa daca asta e un defect, atunci, haide sa-i dam o scara de valori, undeva intre 1 si 10, si sa vedem unde s-ar situa fata de alte defecte!
    Franchetea si sensibilitatea pot coabita impreuna . Eu vad franchetea ca un act de curaj si recunosc ca la partea asta sunt cam deficitara. Fiindca apare o problema in legatura cu ele: pot fi semne de lasitate si revolta. Fuga de durere. E mai simplu sa scoti tepii ca sa tii la departare pe oricine si orice te- ar face vulnerabil. E simplu si sa te revolti mereu-pe tine sau pe viata sau pe alti altii.Insa asta este o provocare si pentru tine si pentru cei din jur. Se spune ca ceea ce te deranjeaza la altii sunt oglindirile propriilor slabiciuni. Daca cineva e deranjat de tepi, precis s-a intepat in ei si precis stie cum sa intepe cu ei.

    Pentru mine “ deficit de existenta” inseamna refuz de a trai. Ei bine, sunt cam in ceata in ceea ce ma priveste. Oscilez intre a-mi asuma vina pentru toate momentele netraite si a pune in seama destinului lipsa ocaziilor de a-mi testa curajul, experienta, stilul de a trai sau, pur si simplu, de a invata a trai. Poate e si una si alta. Sau poate ca una deriva din alta?

    Ce cred?
    Cred cu adevarat ca aici sunt niste lectii de viata.
    Se poate ca sa fie de parcurs -de la vis la implinire- un drum lung, de- a lungul caruia sa ai de trecut niste examene prin care sa te pregatesti pentru digerarea succesului, ori poate fi un drum gresit, pe care ai ales sa-l parcurgi fara sa tii cont ca ceea ce iti doresti, nu este ceea ce iti trebuie.

    Ce stiu?
    Stiu ca, oricat mi-ar fi de teama ca visul nu mi se indeplineste, tot nu m-as multumi cu mai putin.
    Daca-mi doresc o prajitura cu ciocolata, atunci trebuie sa mananc prajitura cu ciocolata, chiar daca pentru un timp imi amagesc pofta cu o tigara. Inghetata de vanilie nici nu intra la socoteala. Mai bine astept.

    Neputinta de a accepta un compromis o consider indarjire. Buna- rea, cum o fi, insa categoric nu este nici resemnare nici renuntare.
    E asteptare.
    Doar ca asteptarea nu ar trebui sa insemne timp pierdut fara rost.
    Deci imi spun mie franc in fata: “ Ceva nu faci cum trebuie!”.

    Lara 27 mai 2012 5:50 Răspunde
  • Da, deficitul de existenta inseamna, in primul rand, refuzul de a trai. Mi se pare ca personajul despre care am scris analizeaza, teoretizeaza excesiv, dar de trait traieste PREA PUTIN. Consuma prea mult timp amintindu-si de trecut, ori de iubirile de altadata, ori dand renuntarilor sale sensul superior al unor acte savarsite in numele unor principii. Bine, acest lucru e DOAR literatura, insa -parca- in realitate e mult mai rau :).

    Poate ca, in viata reala, in deficitul de existenta intra si „amanarea”, „ajustarea -viselor, a dorintelor, a aspiratiilor- in functie de asteptarile celorlalti”, „renuntarea la visuri”, „renuntarea sistematica la tine pentru ceilalti”, blestemata (sau binecuvantata?) resemnare – nu stiu, chiar nu stiu!

    Sunt de acord cu tine cand spui ce spui despre asteptare; despre lectiile de viata; despre incapatanarea de a NU te multumi cu mai putin decat implinirea propriului vis; despre curajul, despre forta de a-ti urma visul (as vrea eu sa fiu ca tine!). Nu cred ca franchetea este un defect, atata timp cat nu este folosita in detrimentul celuilalt.
    Iar raspunsul la prima ta intrebare i l-am dat dat deja Marilenei.

    Iti multumesc ca mi-ai scris ASA, Lara!

    Ioana Revnic 27 mai 2012 8:07 Răspunde
  • „Dar de ce acel ceva are de cele mai multe ori un nume de barbat?! Intrebare retorica!”

    Ioana, acel ceva nu are nume de barbat . Daca ar fi asa, ar fi bun orice barbat. O femeie puternica poate avea un ideal, fara a se identifica cu acela. Are voie sa spere, sa ravneasca, sa doreasca. Un barbat, un copil, o cariera.
    Cata vreme nu se multumeste cu oricare barbat, cu oricare profesie, cu oricare statut matrimonial, viata ei nu se limiteaza la ” un nume de barbat”, la un nume de copil sau un nume , oricare nume, in viata sociala.
    Mai departe intervine liberul arbitru. Ea trebuie sa aleaga cum isi atinge idealul.
    Faptul ca teoretizeaza, ca rumega amintiri, poate avea si o parte buna. Uneori izolarea impusa sau autoimpusa are un scop: te obliga sa stai de vorba cu sinele propriu.
    Ai sansa de a te descoperi, de a aprofunda cunoasterea de tine insati.
    Desigur, exista si risc de a evita practica, insa, daca am sta sa judecam practicismul, am vedea ca nici avantul impetuos in orice directie nu aduce rezultate mai bune.
    Pana si aceasta discutie e un soi de teoretizare, dar poate fi asimilata ca o discutie constructiva. Altii ar considera-o pierdere de vreme.
    Am o prietena care ar spune ca ne lipseste curajul de a pune in practica ceea ce vrem sa facem si de aceea ne ascundem in spatele unor intrebari existentiale.
    E un subiect plin de… subiecte. Cate personalitati, atatea moduri de abordare.
    Chiar acum, pe pagina mea de facebook a aparut o postare:

    „Intenția este un alt termen folosit pentru visatul activ si curajos. Este focul inspirației si al transformării, pasiunea care ne conduce.
    Intenția este puternicul dor al inimii de cel iubit, de Dumnezeu, de întoarcerea acasa, de acolo unde ne este locul si unde ne recunoaștem rolul in mandala Creației.” Alberto Villoldo

    La urma- urmei, toti avem o intentie, nu e asa?

    Lara 27 mai 2012 8:38 Răspunde
    • Recunosc ca-mi vine si mie uneori sa zic exact ce zice prietena ta despre curaj si despre intrebarile existentiale… (Gandeste ca un barbat, daca-mi este permisa o nevinovata remarca usor malitioasa si, implicit, autoironica).

      In rest, cred ca ai spus totul mai bine decat as fi facut-o eu.

      Ioana Revnic 27 mai 2012 8:51 Răspunde
  • Am citit si recitit Arta conversatiei la diferite varste, si de fiecare data am descoperit noi sensuri in cartea asta. Mi-as dori sa am intelepciunea Sanzianei Hangan (si a Marilenei pentru ca si mie mi se pare ca seamana tare mult personajele astea doua)
    Nu cred ca impacarea Sanzianei inseamna renuntare ci doar un mod intelept de a lua lucrurile asa cum vin in viata, de a le accepta si de a merge mai departe.

    Dana Hirnea 27 mai 2012 9:59 Răspunde
  • Cred ca toata lumea tinde spre impacarea despre care vorbesti, Dana. Cat din aceasta impacare inseamna resemnare si cat intelepciune e secretul celor ce isi dobandesc seninatatea

    Ioana Revnic 27 mai 2012 13:11 Răspunde
  • Daca ar fi vorba numai despre uraciunea teoretica a vietii, mai treaca mearga. Dar m-am trezit cu urme de bocanci in viata mea intima, personala, ale unor persoane pe care, daca nu m-ar fi „gasit” ele, eu nu le-as fi nimerit dintr-un milion de incercari. Toate ar fi fost ratate. La genul asta de uraciune ma refer.
    Are dreptate Lara: franchetea e un fel de obraznicie a timidului… 🙂

    Marilena Guduleasa 27 mai 2012 14:26 Răspunde
  • PS: de la Alice in Wonderland, la Sanziana Hangan… Incep sa devin un personaj controversat, chiar si pentru mine insami… 🙂

    Marilena Guduleasa 27 mai 2012 14:28 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title