fbpx
„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Despre daruri, fără ură şi părtinire

de

Îmi place să primesc daruri. Din nefericire pentru mine, într-un an apar prea puţine ocazii care îi obligă pe cei apropiaţi să îmi dea cadouri: ziua mea de naştere plus două onomastici: una în 7 ianuarie; alta – de Florii, primul meu prenume fiind Florina.

Dacă la ivirea mea pe lume aş fi fost întrebată cum vreau să mă cheme, aş fi ales, pe lângă prenumele cu care m-au botezat părinţii mei, şi: Alexandra-Ana-Gabriela-Ileana-Maria-Nicoleta-Petra-şi/ sau-Paula-Ştefana-Teodora. Astfel, având mai multe onomastici de serbat, ar fi crescut considerabil probabilitatea să primesc în dar lucruri pe care mi le doresc foarte mult. Iată câteva: o excursie la Paris, un bilet la concertul de Anul Nou de la Viena, o călătorie spre ţinuturile nordice, aproape de Aurora Boreală (ordinea dăruirii ar fi  aleatorie).

Totuşi, a primi daruri poate să devină un fapt teribil de apăsător; ba chiar periculos, dacă ne amintim ce s-a-ntâmplat cu inexpugnabila Troia, după ce locuitorii ei au vârât în cetate un cal de lemn ghiftuit cu ahei, luându-l drept cal de dar.

Cel mai mult mă tem de cadourile venite pe neaşteptate, căci îmi trezesc – mereu – reacţii ciudate.

Anul trecut, în aprilie, un curier mi-a adus o cutie legată cu fundă roşie. În cutie – un ursuleţ de pluş şi o cutioară precum acelea pe care tipele din filmele americane le primesc de la un tip aşezat în genunchi. Când am deschis-o, nu am găsit într-însa un inel, ci o pereche superbă de cercei. O zi întreagă m-am chinuit să îmi dau seama ce admirator secret îmi trimite un cadou, fără motiv. În toiul nopţii, la ora 00:01, m-a sunat un vechi prieten, Aristide, care nu avea altceva mai bun de făcut decât să ţipe în receptor: ,,Să trăieşti, bătrânicoooo! Nu fi tristă că ai împlinit vârsta asta (şi a rostit fatidicul număr de ani pe care unii îl consideră jumătarea vieţii)! Viaţa adevărată abia de-acum începe!!! Sper că ţi-a plăcut cadoul meu.”

Aristide avea dreptate să mă bănuiască de tristeţe. Pentru că nu-mi convenea câţi ani împlineam, îmi propusesem să uit de aniversarea din 2013. Şi aş fi reuşit, dacă la primul minut din ziua mea nu m-ar fi tulburat telefonul lui Aristide. ,,Ştii ce?” am izbucnit dezamăgită (adevărul era că mi-ar fi plăcut să primesc şi un inel, pe lângă cercei; iar expeditorul să nu fi fost Aristide, ci Zânul Zorilor). ,,Ia nu-mi mai spune că împlinesc…atâţia ani! TU oricum ieşi la pensie înaintea mea. Aşa că vezi-ţi de anii tăi şi lasă-mă-n pace!”.

Când mi-a trecut furia, am realizat cât de mojică am fost cu bietul meu prieten. Dar nu acest lucru mă tulbura. (Să-mi fie ruşine!) Ci teama că Aristide, supărat, are să îmi telefoneze ca să-mi ceară cerceii înapoi.

*

De spaima celui ce ar putea să rămână fără un dar pe care l-a dobândit cândva mi-a amintit mesajul Mariei T, una din cititoarele blogurilor de aici. Povestea mi-a fost împărtăşită într-un comentariu la postarea anterioară. Râd şi acum, recitind istoria: Cândva, când împlineam şi eu o tinerică şi frumuşică vărstă, am primit cadou de la stimabilul cu care eram de vreo şase ani, un cântar de bucătărie (ştii cum e, după o perioadă, cadourile sunt luate ca să fie utile amândurora, nu mai sunt din alea romantice şi împopoţonate cu inimioare şi sclipici. Sau poate i-o fi plăcând cum învârt la plăcinte şi s-a gândit că e bine să petrecem mai mult timp în doi – eu la cratiţa şi el la televizor). După câteva luni, behăitoru’ avea să se mute de la mine, conştienţi fiind amândoi că expirase şi iubirea, şi respectul, şi fluturii îmbătrâniseră amarnic de mult, iar el, printre altele, a pus în bagaj şi cântarul de bucătarie! I-am zis că ăla e cadoul meu, iar el mi-a replicat ca e cumpărat cu banii lui! Bineînţeles, n-am putut să fiu aşa politicoasă, şi i-am urat original “Să-l folosească mă-ta!” (Maria T).

***

M-am ales, de-a lungul vremii, şi cu daruri pentru care am ştiut să fiu recunoscătoare.

Cel mai mult mă sensibilizează mâncărurile bune – gătite numai şi numai pentru mine. Când vine vorba de mâncare, nu mă pot mulţumi niciodată cu ce am (în frigider).

Apoi, sunt poveştile. Nu uit pe nimeni care povesteşte frumos; sunt cronic vulnerabilă în faţa elocinţei. Un cadou-de-poveste – unic! – a fost, până acum … viaţa a mea, inventată şi povestită de un Şeherezad ivit de nicăieri. (Am scris despre asta – aici.)

Când vine vorba de obiecte, cele mai inspirate cadouri mi le face fratele meu. De la el am primit, într-un an, un bilet la fabulosul spectacol Kings on Ice (cu Evgheni Plushenko, Stéphane Lambiel, Tatiana Volosozhar şi alţi zei-patinatori). Tot datorită lui, Moş Crăciun mi-a adus stiloul Poenari la care visam. Iar Daniela Yilmaz, o altă cititoare şi iubitoare de Tango, mi l-a dăruit pe dragul de Shrek – o preţioasă jucărie din pluş a cărei stăpână a fost timp de un cincinal. Până să mi-l cedeze Daniela, l-am căutat zadarnic pe Shrek peste tot, mai abitir decât cum şi-ar dori mama mea să îl caut pe Zânul Zorilor, bărbatul vieţii mele.

Am fost recunoscătoare pentru momentele în care cineva a împărţit cu mine ceva frumos: tihna – în faţa unui foc aprins; o plimbare prin pădurea iernatică, unde-am pândit  minute bune două căprioare; scurte călătorii; primul răsărit de soare văzut de mine la mare (mulţumesc, Luminiţa!); un răgaz într-o poiană plină cu brânduşe; pagini scrise; nişte versuri de o frumuseţe stranie:

,,…văd valuri ce fug nesfârșit rămânând/ Un clinchet tăcut, lunecând, cuprinzând/ Explozii încete de sori argintii/ Și pești ca o umbră de foc săgetând./ Neliniști albastre și joc de văpăi/ Ce leagănă limpede umerii mei,/ Și dragostea calm izvorând din nisip,/ Spălând orice chip cu ispitele ei… “

Am mulţumit – însă nu îndeajuns – când am fost ascultată. Când am primit – în dar – grijă; ocrotire; încurajări.

Şi iertare.

 

Sursă foto

Tag-uri:

Comentarii

  • Ioana mica!
    Iti trimit un dar cu gandul la Regele condor (pe care tu l-ai incoronat!)din menajeria noastra la care tu ai cea mai mare contributie: caii verzi (eu pot sa-i vad de smarald…). Darul meu este o poezie inedita despre un Rege ratacitor in Cer si pe Pamant…Iat-o:

    Regele-pasare cu coroana de pene pe cap
    Si cu o panza de sac pe picioare
    „Iti las tie toate hainele mele
    Pielea mea e numai buna de invelit”
    Si pluti ca un burduf pe cerul opalin
    Spanzurat cu capul in jos
    Nemasurata pudoare…
    Si eu cu toate hainele lui pe mine
    Peste luciul Pamantului lustruit de plutirea
    Sub burta cerului opalin

    Ioana mare 17 ianuarie 2014 20:31 Răspunde
    • Neaşteptat dar a primit textul acesta despre daruri! Pentru o asemenea răsplată, merita să fie scris.
      Vă mulţumesc din suflet!

      Ioana mică

      Ioana Revnic 18 ianuarie 2014 3:47 Răspunde
  • …Ioana… acu’ chiar am ramas fara cuvinte, parol!
    Uite cel mai frumos cadou al meu din ultima perioada, faptul ca m-ai citat (ah, ce importanta ma simt!) in textul tau! De-ar sti ma-sa ca acel cantar, care, intre noi fie vorba, sper sa se fi stricat!, a devenit celebru, zau c-ar fi mandra!
    E cam tarziu acum sa-mi amintesc cadourile ce mi-au lasat amintiri frumoase si bine tatuate pe suflet. Pe unele chiar nu vreau sa mi le mai amintesc…
    Insa am sa-ti spun despre ultimul cadou primit chiar in ziua de Craciun – un inel . Saracul baiat – adica barbat ca uitandu-ma-n buletinu’ meu, termenul „baiat” suna cam… pedofil, asa – a avut un gand serios taman in prima ziua de Craciun – sa ma ceara de nevasta! Habar n-aveam de intentia lui, desi mi s-a parut suspect faptul ca vrea chiar in acea seara sa ne plimbam pe malul marii, desi era cam frig si batea un vant de-ti incalcea oasele! Bun, totul frumos pana cand se propteste in fata mea si incepe sa imi vorbeasca suspect de romantic, se cauta prin buzunare si scoate-un inel! Aoleu!! Cand l-am vazut, m-am fastacit, m-am plesnit peste gura si am articulat rapid „Sa nu te pui in genunchi si sa nu ma ceri ca te ia naiba!” (ma jur c-asa i-am zis!), apoi am dres-o nitel si-am spus „Daca te pui tu in genunchi, ma pun si eu!”. Dupa alte cateva bolboroseli, el, saracu’, imi zice „Atunci te rog sa-l primesti drept cadou.” Ei, asa mai merge!
    Acum am pe deget un inel-cadou frumos, iar el are in memorie experienta unei cereri in casatorie esuate…de mine!

    Maria T 18 ianuarie 2014 21:59 Răspunde
    • Nu ştiu dacă, refuzându-l aprioric, îl vei fi traumatizat pe viaţă; oricum, de mai are tentative şi îţi plac inelele pe care ţi le oferă, mai refuză-l de câteva ori şi păstrează inelele. Mai ales dacă ştie omul să aleagă inele pe măsura ta (întrebarea e cum de se pricepe la aşa ceva? Mare lucru!).

      Cum arată inelul ăsta?

      Ioana Revnic 19 ianuarie 2014 5:49 Răspunde
      • El sustine ca m-a-nteles pentru ca eram foarte emotionata, de aia am reactionat asa. Eu ma abtin.
        Buna ideea cu pastratul inelelor, insa am de gand data viitoare (dac-o mai exista) sa fiu mai umana.
        Inelul, desi e model clasic, mie mi-a placut. Nu stiu de ce. Sunt lucruri care-ti merg la suflet din prima fara sa aiba ceva deosebit in ele (cateodata…). Oricum, l-am avertizat ca data viitoare accept si unul mai cu greutate-n karate, asa.

        Maria T 19 ianuarie 2014 6:25 Răspunde
        • Bridget Jones îi face o figură asemănătoare lui Mark (care mie îmi place nu neapărat pentru că e băiatul bun din film, ci pentru că e jucat de Colin Firth; de câte ori mă uit la Colin Firth, păcătuiesc!). Taman când vrea să o ceară de nevastă, ea râde pe seama unei posibile cereri în căsătorie, aşa ca el nu mai apucă să deschidă gura. Fata îşi dă seama că a dat cu bâta în baltă (a tz-a oară!), dar salvează situaţia: rejoacă scena şi dă răspunsul corect la momentul X.

          Ioana Revnic 19 ianuarie 2014 8:40 Răspunde

Dă-i un răspuns lui Ioana Revnic Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title