„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Despre cărți, cu emoție seducătoare

de

Alex Stefanescu si Gabriel Liiceanu

Numai un șir de întâmplări bizare a făcut ca săptămâna trecută, într-o zi de marți, să mă aflu la noul sediu al Bibliotecii Naționale a României, la o conferință susținută de Gabriel Liiceanu. În ziua aceea, ori de câte ori am încercat să plec din București spre locuri mai prietenoase, am pierdut trenurile (vreo trei!). Sunt puțin importante motivele pentru care mi s-a întâmplat acest lucru. Important e că în după-amiaza zilei de marți, 24 aprilie, mă aflam într-o sală de conferințe de la parterul elegantei clădiri a bibliotecii. Stăteam în primul rând, pentru a-l vedea mai bine pe cel care urma să vorbească.

Mărturisesc: acel Gabriel Liiceanu pe care l-am cunoscut din aparițiile televizate și din unele cărți ale sale nu m-a sedus iremediabil: nici în sensul (să-i zicem) frivol pe care îl atribuim verbului a seduce, nici în acela pe care Gabriel Liiceanu însuși îl explică într-o carte: ,,Ce spune verbul latinesc seduco? …Seduco înseamnă «a duce la o parte», «a trage la o parte», «a lua deoparte». …Un seducător este un personaj care te ia deoparte, unul care te duce în partea în care vrea el.

Lecturile din cărțile lui Gabriel Liiceanu și mai ales aparițiile publice ale acestuia m-au impresionat, m-au intimidat, m-au obligat să îl admir, dar atât! Poate pentru că doar rareori am ghicit emoția celui care vorbea la televizor sau în fața publicului la diferite lansări. O afectare distantă; o exactitate intransigentă, dar spectaculoasă în etalarea ideilor; o mizantropie mascată de o politețe impecabilă (însușiri pe care îmi închipuiam că le posedă, dar despre care nu voi ști niciodată dacă le are sau ba!) mă făceau să mi-l imaginez într-o postură deloc simpatică: Profesorul în fața căruia, la examene, studentele de la Filosofie răspund paralizate de spaimă.

Stăteam așadar în sala de conferințe, taman în primul rând, pentru a-l vedea mai bine pe Gabriel Liiceanu.

Se așezase în prezidiu, cu multe minute înainte de ora la care ar fi trebuit să înceapă conferința. A înșirat pe masă, cu muchiile de jos aliniate perfect, una în prelungirea celeilalte, la egală distanță una de cealaltă: mai întâi o coală A 4, după aceea patru foi mai mici – niște fișe. A început să le citească încordat, pe rând, ținându-le în mâna dreaptă pe fiecare. După ce le citea, le reașeza fix în locul din care le luase înainte. Vânzoleala sălii pline nu-l tulbura. Nu a băgat de seamă nici măcar că moderatorul întâlnirii (Alex Ștefănescu) s-a așezat lângă el și l-a întrebat ceva. Sau că una dintre bibliotecarele-gazdă i-a întins o cafea. A continuat să-și citească notițele, până când directoarea bibliotecii, Elena Tîrziman, i-a oferit microfonul. Conferința începuse.

Și parcă încheietura mâinii în care își ținuse până mai adineaori însemnarile a tresărit o clipă – de emoție – sub manșeta elegantei cămăși albastre, încheiate cu un buton argintiu.

Despre ce a vorbit Gabriel Liiceanu?

(Transcriu câte ceva din ce am apucat să consemnez în agendă.)

Despre carte. Despre puterea sublină a acesteia de a rafina atât caracterul unui om (dacă omul are caracter), cât și inteligența lui (dacă respectivul e înzestrat cu inteligență).

Despre neputințele cărții: Cititul nu îi face pe oameni nici mai buni, nici mai inteligenți. (Dar îi face mai frumoși! – adaugă  moderatorul.)

Despre virtuțile terapeutice ale cititului: ,,A citi este un act de vindecare sufletească”.

Despre cum, părtași fiind la miracolul cuvintelor combinate altfel de un mare scriitor, descoperim regiuni de frumusețe la care nicio altă ființă din univers nu are acces. O frumusețe ce se întoarce asupra noastră și ne face fericiți.

Despre felul în care literatura unui mare scriitor ne amprentează modul de a trăi, de a simți: ,,Miracolul pe care îl realizează cuvintele pecetluite de spiritul unui scriitor fac ca viața noastră să semene cu felul în care a structurat-o scriitorul acela, punând cuvintele laolaltă. Noi iubim, ne întristăm, suferim, sperăm, credem – în structuri literare care au circulat fiziologic prin cultura Europei, chit că noi știm sau nu știm”. (Ce frumos ar fi ca toți bărbații să iubească la fel ca îndrăgostitul din poeziile lui Eminescu!)

Despre ce este biblioteca personală: echivalentul intim, în cărți, al oamenilor care îi sunt cuiva aproape – familie, rude, prieteni.

Despre cum cărțile necitite din bibliotecile lumii sunt oamenii care îți rămân străini, dar cu care te poți împrieteni orcând.

Despre prietenia cu cărțile – mai generoasă decât prietenia cu semenii tăi. Căci limitarea fatală a relațiilor noastre (,,Nu ai un suflet larg, pentru o mie de prieteni!”) e compensată de cuprinderea minții care poate găzdui nestingherită mii de cărți citite.

Au fost multe alte gânduri împărtășite de Gabriel Liiceanu celor prezenți. Notate lapidar aici, ele nu păstrează mai nimic din emoția pe care au transmis-o atunci când au fost rostite.

Și parcă,  în timp ce Gabriel Liiceanu vorbea, mâna în care ținea microfonul a tresărit din când în când – de emoție –  sub manșeta elegantei cămăși albastre, încheiate cu un buton argintiu.

P.S.  Vă ofer un scurt fragment din conferința lui Gabriel Liiceanu, difuzat miercuri, 26 aprilie, în emisiunea „O samă de cuvinte. Essentialia” (redactor Oana Enăchescu), de la Radio România Cultural: Gabriel Liiceanu

Comentarii

  • Foarte bine, Ioana!
    Dacă citim sistematic intervenţiile tale, vom constata că, într+o manieră originală, avem parte de o veritabilă educare a publicului – iniţiativă comparabilă cu cea a junimiştilor şi a „prelecţiunilor populare”, bineînţeles, prin mijloace specifice timpului nostru. Ne supui atenţiei nume consacrate sau pe cale de a fi consacrate ale culturii noastre, ne determini să ne punem întrebări sau ne trezeşti nostalgia vârstei celei fericite. Mulţumiri!

    Ştefania 8 mai 2012 17:43 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title