„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

De ce vreau să fiu bogată

de

Fierbințeală. Cod portocaliu.

Promenadă într-un parc.

– Ți-l amintești pe Co…? întreabă cu intonație de bucureșteancă sadea amica mea din studenție. Și își dă ochii peste cap.

– Pe…EL?!?!?! Cum să nu mi-l amintesc?! O întrerup înainte să-i pronunțe numele întreg; ar fi un sacrilegiu ca numele-i adorat să fie rostit de buze femeiești străine, rujate cu roșu fucsia.

– E un bărbat de nimic! Am spus bărbat?! Nuuuuu! Nu-i nici măcar atât!! E doar o prelungire arătoasă a ceea ce, în mod convențional, îi cuantifică unui bărbat bărbăția!!!

(De-ați ști cât de arătos este!… Cât despre ceea ce, în mod convențional, îi cuantifică unui bărbat bărbăția – mai bine să nu vorbim…) Devin visătoare.

– Sunt șocată! Trebuie să-ți spun totul.

Ascult. Reveria nu m-a părăsit.

– Povestea începe suav, ca o boare de vară. Îl cunosc, ții minte, de când te curta. Habar n-ai că mă curta și pe mine. Stricatul! De-aș fi vrut eu, s-ar fi înghesuit la o zbenguială: nu aveam decât cu mâna ori cu ochiul semn a face că… În sfârșit! Am stat deoparte, doar pentru că țineam la tine și… De ce naiba v-ați despărțit?!

– Dintr-o prostie… Eu…

– Taci și-ascultă! Deci: Ne cunoșteam; ne plăceam. Terminăm deodată școlile înalte. Ne mutăm la București în același an. Culmea: o vreme, suntem colegi de serviciu. Bifăm restanțele amoroase. Aud că se îndrăgostește de o actriță celebră. Ei, și?! Eu sunt pe-apropae, ea – în turnee. La slujbă ne zâmbim, ne tachinăm, ne hârjonim. Între timp, mă satur să fiu bugetară. Mă angajez la o multinațională, ca să câștig bine. Câștig! Eu mă îmbogățesc, el rămâne cu-ale lui – inclusiv cu actrița. Pierdem, vreo câțiva ani, legătura. În primăvară – surpriză! Dăm nas în nas la Praga, unde îmi petrec concediul. Suntem cazați la același hotel. El e încă tânăr. Eu – neliniștită. Amândoi – nostalgici. Petrecem câteva nopți nebune. Ne întoarcem acasă, cu gândul că totul are să rămână doar o întâmplare. Îmi scrie o vreme; eu nu-i răspund. Renunță. Ne intersectăm rar pe stradă sau la teatru (vine, pasămite, să-și vadă iubita; ori de câte ori îl întâlnesc, omul are o mutră de mâță scoasă din centrifugă). La fiece revedere ne spunem d o a r  banalități.  Atât și nimic mai mult.

Zilele trecute, cumpăr revista glossy pe blogul căreia scrii. O răsfoiesc. Și…

– …?

– …găsesc un textuleț semnat de el: era …istoria noastră pragheză povestită – poticnit – de-a fir a păr. Mă enervez. Îl sun. Mă invită la el. Era singur! Îmi închipui că îi e dor. Poate că-i era. Accept. Ne revedem. Eu mă isterizez. El râde. Cumva, cumva ne împăcăm. Se pisicește. Îl smotocesc. Iar după…, hodoronc-tronc, mă-ntreabă mieunând ca Iglesias dacă nu îl pot imprumuta cu niște bani, să-și plătească ultimele rate la casa în care stă cu actrița… Ei, ce zici?

Nu zic nimic. Sunt tot visătoare. Mă îngrijorează soarta lui Co…! Aș vrea să fiu bogată, să îl ajut. E un semn de noblețe sufletească să-ți ajuți aproapele.

Respectivul a fost în studenție, câteva luni, iubitul meu. Era mai mare decât mine (când ne-am cunoscut eu lucram ca educatoare și eram studentă  în anul al treilea, iar el făcea doctoratul în Istorie). Era un tip care promitea: de-aș fi primit atunci câte-un ban de aur pentru fiecare promisiune pe care o enunța cu un tremolo à la Julio Iglesias, acum aș avea cu ce să-mi cumpăr pâinea cea de toate zilele și-aș sta numai în vacanță!

Ne-am despărțit dintr-o prostie. Am făcut prostia să-i împrumut bursa pe luna decembrie și jumătate din al treisprezecelea salariu. Avea nevoie de bani: trebuia să le cumpere cadouri de Crăciun părinților, surorii, celor trei verișori, prietenului Dodo; și, nu în ultimul rând, mie (îmi doream o cremă antiacniecă). ,,Ajută-ți aproapele” mi-a șoptit rugător, cu un farmec indicibil. M-a sărutat mărunt sub bretonul ce-mi camufla coșurile de pe frunte. Drept care i-am cedat (banii), convinsă că fac o faptă bună. La vremea aceea, eram mai bogată decât el. Din păcate, darul lui Moș Crăciun nu a mai ajuns la mine în anul cu pricina. Iubitul meu pupăcios nici atât. Gurile rele șușoteau pe la colțurile internatului studențesc în care l-am așteptat degeaba în noaptea de Ajun că dragul de el ar fi plecat la schi, în Austria.

Între timp, s-a ajuns: s-a mutat în capitală; a devenit o figură universitară cunoscută; e un dandy cosmopolit; și-aproape politician. Scrie săptămânal la ziar; și – sporadic – în reviste glossy. Trăiește cu o actriță splendidă – o Divă!, care îi este aproape soție.

Are o vilă cumpărată cu credit ipotecar. (Când voi fi bogată, o casă ca aceea îmi voi lua și eu!) Conduce un bolid cu geamuri fumurii. (O așa mașină cu șofer cu tot! îmi voi achiziționa, când voi avea muuuunți de bani.)

Îmi doresc din tot sufletul să fiu putred de bogată. Vreau să-mi ajut aproapele ca pe mine însămi. Vreau să-mi cumpăr creme antiacneice, pantofi, cicolată, rochii, un stilou prețios, bijuterii, case,  mașini. Vreau afecțiune, exclusivitate, înțelegere, devotament: până și astea se pot cumpăra; când câștigam și bursă de studentă și salariu de educatoare le-aveam pe toate! Pe cel mai atent, mai empatic, mai disponibil, mai calm, mai discret, mai credincios bărbat dintre TOȚI câți au existat în viața mea atunci l-am achiziționat. În rate.

El m-a convins să fiu generoasă (cu mine) și iertătoare (cu toți). Da, i-au trebuit mi-li-oa-ne, ani și zeci de întâlniri ca să mă facă fericită. Însă nu-mi pare rău. A meritat investiția: ședințele lui – de psihoterapie – chiar aveau efect! Și un tarif rezonabil. După ce m-a reparat, psihoterapeutul meu s-a mutat la București. Are un cabinet fistichiu și o clientelă selectă.

Sper să nu uit, când plec de-aici, să-i las prietenei mele bucureștence rujate cu roșu fucsia cartea lui de vizită.

 

 

P.S. pentru mama mea: Mami, de data asta am inventat mult (psihoterapeutul nu s-a mutat – încă – la București!). Nu te grăbi să-mi trimiți plăcinte și pâine de casă. AM cu ce să-mi cumpăr pâinea cea de toate zilele!

Sursă foto: The Wall Street Journal

 

Tag-uri:
·
Categorii:
Povești

Comentarii

  • …placut mult! Mai vrem (sa ne mai scrii)!

    Cosmina 5 august 2013 7:33 Răspunde
    • Mulțumesc, Cosmina!

      Ioana Revnic 5 august 2013 10:18 Răspunde
  • Hm 🙂
    ” Vreau afecțiune, exclusivitate, înțelegere, devotament „. Eu cred ca e posibil. Nu stiu daca de la un singur om( prieten, iubit, alta varianta) sau de la mai multi, cuvantatori ori ba. Formula in sine imi pare o asteptare realista in conditiile in care, pe langa calitatile enumerate se mai adauga si una, doua, noua slabiciuni. Dar se zice ca oamenii trebuie luati la pachet cu tot ce ne aduc, asa ca 🙂

    lotusull 5 august 2013 19:07 Răspunde
    • O prietenă m-a sfătuit să-mi iau un câine, dacă îmi doresc toate astea de la cineva.

      Ioana Revnic 6 august 2013 4:24 Răspunde
      • Ioana, prietena ta pare o persoana inteleapta 🙂
        Intr-un fel, eu sunt un om norocos. Am parte de cele patru si inca multe pe langa. Nu de la o singura persoana, ci de la mai multe, printre care ii includ si pe copiii mei.
        Ma gandeam ca e posibil sa existe o cheie in adaptabilitate. E ca si cu visele. Daca ele nu se implinesc – din varii motive, daca in mod real nu exista nici o posibilitate sa le transform in ceva palpabil, atunci mai bine ma adaptez situatiei si extrag din ea maximul de beneficii. Cu alte cuvinte asteptarile si visele mele sunt realiste si elastice. Asta imi da o stare de bine interior 🙂

        lotusull 6 august 2013 8:05 Răspunde
        • Ai tu dreptate; asemenea ,,lecții” se învață greu, dar tot se însușesc – până la urmă. Punerea lor în practică e însă relativ dificilă.

          Ioana Revnic 6 august 2013 11:35 Răspunde
    • Lotusull,unul care din patru calitati are doua,dar are toate noua slabiciunile am si eu acasa.Asa ca sa nu spun ca sunt chiar singura.

      Rodica.m 6 august 2013 6:38 Răspunde
  • Pai cred ca aici depinde de limitele noastre. De ceea ce simtim ca putem tolera celuilalt, fara a incerca sa-l schimbam si de ceea ce simtim a fi bucurie in intalnirea cu aceea persoana.

    lotusull 6 august 2013 7:57 Răspunde
  • Foarte frumos. Felicitări pare 99% adevăr și 1% ficțiune.

    Adi 9 august 2016 12:33 Răspunde

Lasă un răspuns la Ioana Revnic Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title