„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Dacă ai sta de vorbă cu tine…

de

Dacă tu cel de azi ai sta de vorbă cu tine, cea (sau cel) de altădată, ce ţi-ai spune?

*

Uneori mă mai bântuie coşmarul adolescenţei mele: Se făcea că mă aflam în mijlocul unei străzi cu multe benzi pe care circulau fără oprire, din toate părţile, mii de maşini. Nu mă încumetam să fac – singură – slalom printre vehiculele care mă împresurau. Nu spuneam nimic. Nu înaintam. Aş fi strigat după ajutor, dar îmi era ruşine să fac asta. Mă strângeam ghem la pământ, în mijlocul furnicarului de automobile. De o parte şi de alta a străzii, pe trotuare, cunoscuţi şi necunoscuţi treceau fără să mă vadă.

În acest vis, eu cea de azi mi-aş da întâlnire cu mine, cea de altădată.

Întâi, aş traversa grozavul drum închipuit în somn, m-aş strecura lângă varianta mea adolescentin-onirică şi i-aş sta alăturea, pe caldarâm.

Apoi, mi-aş cere iertare de la mine cea din trecut, pentru că, adolescentă fiind, nu m-am iubit mai deloc.

Multă vreme m-aş ţine în braţe: nici nu vă închipuiţi câte minuni poate să facă o îmbrăţişare!

În adolescenţă, jinduiam după îmbrăţişări care pecetluiesc iertarea; după îmbrăţişări care alină; după îmbrăţişări a tot înţelegătoare. De îmbrăţişările părinteşti mă înstrăinasem. Abia de-aveam parte de îmbrăţişări aţâţătoare de pofte – iar ele năşteau în mine vinovăţii fără temei. La vremea aceea, m-aş fi lăsat îmbrăţişată cu mii de braţe, în toate felurile. Aş fi plătit pe cineva ca barem să mă ţină de mână când – în coşmarul meu obsedant, visat nu doar noaptea, ci şi cu ochii deschişi – mă pomeneam singură în hărmălaia automobilistică de pe o stradă imaginară cu zeci de benzi şi cu trecători indiferenţi.

Fireşte, nu spuneam nimănui nimic din toate acestea.

Iar pe mine mă dispreţuiam din răsputeri pentru tânjirea-mi blegoasă.

Acolo, în coşmarul adolescenţei mele, eu cea de acum mi-aş spune mie, celei de odinioară, că orice-mi pare sau îmi va părea cu neputinţă e, de fapt, uşor de făcut – atâta timp cât nu-mi îngădui să cred că mi-e greu.

Că-n lumea mea pot să fac (aproape) orice: pot îmblânzi până şi-această reverie apăsătoare  în care eu cea de azi m-am chemat pe mine, cea din alte vremuri.

În cele din urmă, m-aş îndemna: Fă paşi – mai şchiopătaţi, mai târşiţi! Ridică-te şi umblă: ba ca o zvârlugă, ba ca un Quasimodo, prin puhoiului acesta de maşini care se-nghesuie pe strada ta de coşmar. Dacă ai vrea, ai izbuti să te porţi pe deasupra tuturor, ca Iisus peste ape.

Doar îndrăzneşte!  Nu te mai teme!

Bagă bine la cap, măcar atâta lucru:

Nu te teme!

Îndrăzneşte!

 

Pictură de Maria Gîrbovan, 9 ani

 

Text scris în urma unei provocări a doamnei Elisabeta Stănciulescu, antreprenor DACI-AS VIP, în cadrul programului de dezvoltare personală pe care l-a inventat şi pe care îl urmez.

Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Deci ai inceput sa cresti. In felul acela 🙂 Foarte bine asa 🙂

    lotusull 3 septembrie 2014 16:36 Răspunde
    • Dacă tu vezi aşa ceva, înseamnă că nu-i o părere ceea ce se întâmplă.

      Ioana Revnic 3 septembrie 2014 16:41 Răspunde
      • Pai nu e o parere, Ioana. Esti pe maini bune, iar asta imi da o stare de liniste – nu ma pune sa-ti explic ca nu stiu.

        🙂

        lotusull 3 septembrie 2014 18:26 Răspunde
        • DA, sunt pe mâini bune! 😉

          Ioana Revnic 4 septembrie 2014 14:40 Răspunde
  • Pingback: Dacă ai sta de vorbă cu tine « Coaching-style Lifelong Learning

  • Ioana draga, te imbratisez cu toata dragostea!

    jeni 4 septembrie 2014 8:53 Răspunde
    • Mulţumesc, Jeni! Unde ai dispărut atâta vreme? Ce mai faci?

      Ioana Revnic 4 septembrie 2014 12:41 Răspunde
      • Ioana draga, sunt aici, v-am citit mereu…Ce mai fac?! – nici eu nu stiu sa spun exact…Te imbratisez din nou, de aici de departe!

        jeni 7 septembrie 2014 10:34 Răspunde
    • Mulţumesc, nu ştiam piesa! Îmi place foarte mult.

      Ioana Revnic 5 septembrie 2014 6:16 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title