„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Coșmaruri

de

Coșmar familial

Duminica luăm masa în familie. Suntem eu, fratele meu și părinții noștri. Seninătate, râsete, împăcare și mămăliga cu brânză pe care eu una o prefer oricăror delicatese. Atmosferă tihnită.

Și ce-ai de gând să faci cu viața ta? mă izbește întrebarea tatălui meu, pusă cu un aer inofensiv, exact în momentul în care mă reped să îmbuc din mămăligă cu o poftă de vagabond flămând, nimerit la un ospăț. Încremenesc de indignare. Știu ce urmează. O predică interminabilă despre binefacerile vieții în cuplu. Subiect obositor. Și enervant. Mă prefac că ignor întrebarea. În loc de orice răspuns, îi zic fratelui meu primul lucru care îmi trece prin minte. El pricepe diversiunea și îmi ține isonul. Câteva minute bune vorbim amândoi despre chestiuni lipsite de importanță. Dar taică-meu nu renunță: Vei rămâne singură pe lume. Bine-ar fi să te așezi la casa ta…

Aproape că mi-a pierit pofta de mâncare. Nu e prima oară când avem o asemenea discuție indigestă. Taică-meu o reiterează ori de câte ori are chef. De regulă, în mod neinspirat și cu efecte dezastruoase. Îmi compromite cele mai frumoase momente din viață: cum ar fi această clipă magică, în care pentru mine fericirea supremă ar însemna prima înghițitură din apetisanta mămăligă cu brânză făcută de maică-mea. Mă încăpățânez să joc rolul indiferentei. Cred că reușesc. Tata pare învins de indolența mea și se apucă de mâncat. Profit de momentul de acalmie ca să gust, în sfârșit, din mămăligă. Bun prilej să-i laud savoarea și să schimb subiectul. Trebuie neapărat să pun capăt acestei conversații de coșmar, altminteri, o voi încheia cu o ceartă – căci vremile explicațiilor raționale sunt de mult apuse. Pentru a nu lăsa loc de alte întrebări incomode, expun o teorie complicată despre efectele binefăcătoare ale consumului de mămăligă în familie, la masa de duminică. Taică-meu nu reacționează. Mănâncă și tace.

Dar maică-mea, ca și cum n-ar fi auzit nimic-nimic din ceea ce spusesem eu până atunci, ca și cum nu și-ar fi ascultat decât soțul, adaugă:

Ce să facă ea, biata, dacă nu o cere nimeni?

*

Coșmar nocturn:

Visez că mă aflu într-un tren aglomerat. Plec la mare. Voi călători mai bine de o jumătate din zi. Ca să nu mă plictisesc, hotărăsc să intru în vorbă cu cei din jur. Îl întreb ceva pe călătorul din dreapta mea. Nu mă aude. Îl apuc de braț, îl zgâlțâi, strig. Nu reacționează. Străbat trenul de la un capăt la altul și încerc să vorbesc, pe rand, cu fiecare om. Dar nimeni nu îmi înregistrează prezența. Pentru cei care-mi stau alături, preț de-un drum lung cu trenul, eu nici măcar nu exist. Jur că n-am să mai pun niciodată piciorul într-un tren!

*

Cel dintâi coșmar:

Și cât de mult îmi plăcea, în copilărie, să călătoresc cu trenul!

Sunt într-un accelerat care ne duce într-alt oraș – pe mine și pe părinții mei. Nu am mai mult de cinci ani și-s deocamdată unica lor odraslă, căci fratele meu nu a venit pe lume. Stau la fereastra compartimentului, pe bancheta din stânga, cu mânuțele sprijinite de tapițeria din piele maro, lipicioasă. Îmi clatin în aer picioarele încălțate cu ghete noi, roșii, din lac. Nu ajung la pardoseală. Bălăngănindu-mi tălpile, îmi cânt în minte melodia cu elefanții care se legănau pe o pânză de păianjen. Habar nu am de ce mergem într-alt oraș, dar călătoria cu trenul, alături de mama și de tata, mă face fericită. Nu pricep totuși de ce tinerii mei părinți par a nu fi la fel de bucuroși: au pornit la drum în haine negre, cu fețele plânse. Eu, în schimb, nu am nicio grijă. Nu mă satur să îmi admir ghetele roșii, fredonez în gând, continui să număr elefanți care se legănau pe o pânză de păianjen, îmi ascult părinții sporovăind. În hurducăiala ritmică a trenului, la urechile mele ajung niște spuse care mă nedumeresc: A murit atât de tânără! zice tata Nici măcar nu a apucat să se așeze la casa ei.

Mă opresc contrariată din cântat. Îl întreb:

─ Tinerii mor? (Deocamdată, eu știu din poveștile citite de tata că se moare doar la adânci bătrâneți…)

─ Toată lumea moare! cade răspunsul.

Parcă nu îmi vine a crede că toată lumea moare, chiar și tinerii. Dar tata știe totul, așa că nu ar trebui să mă îndoiesc de spusele lui. Totuși, insist:

─ Și tinerii?!

─ Toată lumea!

Picioarele mele și-au încetinit legănarea. Am un nod în gât. Nu mai îndrăznesc să îmi ridic privirea de la ghetele mele noi, roșii, din lac.

─ Chiar toată lumea?! De ce? apuc să urlu, înainte de a izbucni în plâns. Și noi murim? Și eu?

 

 

Desen de Duy Huyhn

Tag-uri:
·
Categorii:
Povești

Comentarii

  • Of, Ioana.
    As vrea sa spun ceva intelept acum, dar nu stiu.
    Mi-e cunoscuta povestea, ma rog, variatiuni pe aceeasi tema – un divort, absenta unui copil, replica mamei cand ma vopseste : puiu’ lu’ mama, ce de fire albe ai, vorba tatei: grabeste-te ca-ti trece timpul si altele.
    N-am gasit vreun raspuns genial, nu am nici argumente prin care sa-mi justific cursul vietii, alegerile ce le-am facut, intamplarile ce le-am trait. Si atunci tac. Daca sunt bine dispusa, glumesc. Incerc de fiecare data sa-mi amintesc ca ei, pana la urma, si-ar dori ca eu sa fiu fericita. Fericita in felul in care ei inteleg fericirea. Si atunci iarasi tac. Sau glumesc. Ultima data i-am zis mamei ca Shrek, Fat Frumos si Zmeul Zmeilor se confrunta in lupta dreapta, iar eu nu ma pot hotari caruia dintre ei sa-i dau mana si inima mea 🙂
    Despre definitia ce eu o am asupra fericirii si despre cum vad azi o relatie, egal ca e cu acte sau fara, in alt episod.
    Ma bucur ca mai am in jur oameni buni, prieteni ce au inteles cum stau lucrurile si cum le vad eu. Si ma bucur ca ii mai am pe parintii mei langa, stiu ca nici asta nu va fi definitiv. Din toate discutiile astea mi-am propus sa retin doar bucuria existentei, restul treaca de la mine 🙂

    lotusull 30 octombrie 2012 7:38 Răspunde
    • Of, dragă Lotus, când mă emoționez și mă simt pusă în încurcătură (cum se întâmplă acum), mă apuc de glume. Așadar, simt nevoia să îți fac o mărturisire: odată cu mesajul tău s-a stins și speranța ascunsă a câtorva din cei apropiați mie care credeau că ești bărbat (sau sperau să fii, întrucât li se părea ca prea bine ne înțelegem). Eu știam că ești femeie, dar am păstrat secretul.
      Lăsând gluma la o parte, te informez că Shrek e al meu, nu ți-l dau!

      Ioana Revnic 30 octombrie 2012 20:31 Răspunde
      • Hi, hi 🙂
        Certific prin prezentul mesaj ca sunt din gasca Evei :).
        Am convingerea ca doua Eve pot rezona frumos, caci oamenii se intalnesc dincolo de aparente, dincolo de apartenente de gen/ religioase/ politice, etc. La fel, un Adam si o Eva pot vibra pe dimensiuni subtile si asta dincolo sau dinainte de Eros -nu sunt sigura de formularea asta; insa asta e un alt subiect, prietenia intre un barbat si o femeie a suscitat de-a lungul vremii ample discutii, fara vreo concluzie finala.
        Despre Shrek ( poate intr-o zi vorbim de idealul nostru in materie de barbati si femei )- doar de bine 🙂 Se va gasi, uite azi sunt optimista, unul ptr fiecare din noi. Iar eu am sa ma bucur de al tau iti va veni cat mai iute. Ptr ca ma pot bucura cand oamenii dragi mie sunt fericiti, indiferent de cum definesc ei aceasta fericire 🙂

        lotusull 31 octombrie 2012 7:39 Răspunde
  • important este ceea ce simti tu pana la urma.cred ca fiecare avem in preajma noastra cate o persoana tanara care este de ani buni singura care pare linistita si multumita.cred ca parintii simt ca au un drept sa intrebe dar strainii nu!vor accepta si parintii ca nu schimba nimic daca numai intreaba si se strica toata ziua in familie.eu nu intreb deoarece subiectul este delicat.o prietena imi spunea ca era singura de 4 ani si acum a cunoscut pe cineva dar nu va spune parintilor!tocmai pentru toate intrebarile lor!

    lumi 30 octombrie 2012 10:01 Răspunde
    • Lumi, o înțeleg pe prietena ta. Și eu am făcut la fel – uneori. Mulțumesc pentru vizită.

      Ioana Revnic 30 octombrie 2012 20:14 Răspunde
  • Ioana, draga mea, e trist ce-ai scris. Te rog sa ma crezi ca cei mai neinspirati oameni de pe pamant sunt parintii de fete inca nemaritate desi, cred ei, vremea le venise demult. Niciodata nu nimeresc nici locul, nici momentul sa spuna ce gandesc referitor la aceasta problema care le bantuie, mult mai mult decat ar trebui zilele, iar noptile sunt adevarate cosmaruri pe care cu greu si le infrang odata cu ivirea zorilor. Trebuie ca iubirea pentru ei sa fie scoasa mereu in fata ca un scut protector pentru mahnirea pe care reusesc sa o provoace de fiecare data cu o perseverenta greu de imaginat. Un cosmar devine intregul dialog greu de oprit cu orice incercare.
    Viata fiecaruia dintre noi are drumul ei bine asezata in destin pe care nu putem decat sa-l urmam cand cu lacrimi, cand cu zambete. Minunat daca reusim ca zambetele sa fie dominante, totusi. Tine doar de puterea noastra de disimulare. 🙂

    Moi 30 octombrie 2012 10:12 Răspunde
    • Moi, mai trist pentru mine e coșmarul acela ce m-a făcut să înțeleg (cu mintea mea de copil) ce fragile ființe suntem. În rest, crede-mă că mă întristează tristețile părinților mei; mai ales acestea despre care am scris și care cândva mă scotea din sărite.

      Ioana Revnic 30 octombrie 2012 19:57 Răspunde
      • Ioana, exact despre aceasta fragilitate a noastra ca oameni vroiam sa scriu. Iti multumesc ca ai intuit exact.

        Luminita 30 octombrie 2012 20:14 Răspunde
  • Foaaaarte frumos ai scris, Ioana. De cate ori iti citesc povestile, ma simt ca un personaj din ele. Parintii cred ca stiu cel mai bine cum ar trebui sa-si traiasca viata copilul lor si nu inteleg ca poti fi fericit si daca „nu te cere nimeni” (ceea ce, sa fim seriosi, nu este adevarat). Unii parinti asa vad lucrurile: „trebuie s-o faci pentru ca toata lumea o face” (indiferent de consecinte!) Decat sa o faci oricum si sa fii nefericit o viata intreaga, mai bine te bucuri de ce ai. Cum ar fi o mamaliga buuuuna facuta de Mama ta, pe care sa o savurezi alaturi de cei dragi. Eu stiu ca tu esti fericita pretuindu-i si iubindu-i pe oamenii speciali din viata ta! Pentru ca numai oferind iubire poti fi fericit. Dar pentru asta trebuie sa fii un om special, Iar tu esti, Ioana. 🙂

    Anji 30 octombrie 2012 14:06 Răspunde
    • Da, sunt fericită alături de prietenii adevărați care-mi sunt aproape de zeci de ani. Tu ești unul dintre ei!

      Ioana Revnic 30 octombrie 2012 19:52 Răspunde
  • Draga Ioana,tachinarea tatalui tau in legatura cu ideea de a te aseza la casa ta nu e din rea intentie,e facuta cu dragoste de parinte.Ai idee cati parinti sunt suparati ca odraslele lor s-au ratat profesional din frageda tinerete si au mai si esuat la usa lor cu un copil doi in brate? Parintii tai sunt mandri de tine pentru ca esti realizata profesional extraordianar de bine si atunci si-ar dori sa te vada in completare si la „casa ta”.Esti tanara frumoasa si sanatoasa -NU AI VOIE sa deznadajduiesti nici o clipa!Poate-ti suna babeste ca-ti spun toate astea dar si eu traversez momente dificile si culmea este ca tot indemnurile astea de bunica sfatoasa parca suna mai de suflet decat orice introspectie psihologica de specialist 🙂

    hanna 30 octombrie 2012 19:14 Răspunde
    • Hanna dragă, eu nu sunt disperată din acele motive pentru care mă tachinează tatăl meu. (Și nu numai el. Un cor de prieteni îmi cântă, din când în când, același refren. Iar eu, de unde până nu demult tunam și fulgeram ascultându-l, am ajuns acum să mă amuz.) Îndoielile pe care le am în legătură cu mine, tristețile ce se ghicesc rareori din ce scriu aici, neputințele mele reale sau imaginate țin de firea mea întortocheată, iar pe aceasta părinții mei nu o pot repara, cu toate bunele lor intenții. Și cu toată dragostea lor.
      Îți mulțumesc pentru încurajari. Îmi folosesc!

      Ioana Revnic 30 octombrie 2012 19:49 Răspunde
  • Ioana, data viitoare cred ca ar trebui sa critici un pic mamaliga! Pe de alta parte, daca il vei „zari” pe „Adam” in drumul tau, sigur il vei simti si il vei ghida sa ajunga bine la tine. Totul e sa gaseasca Adam acel drum si asta nu depinde doar de tine. Normalitatea acceptata de parintii tai, e un pic depasita de realitatea de azi. Pana la urma eu zic ca nici macar nu e problema ta. Ci a lor. So be happy si profita de viata:) Te pup

    Kristina 6 noiembrie 2012 15:28 Răspunde
    • Asa am sa fac, draga Kris! Si eu te pup! Ne revedem la Paris :)!

      Ioana Revnic 12 noiembrie 2012 20:54 Răspunde
  • Pingback: Un an de Marea Dragoste. Un dar: o nouă carte | Ioana Revnic

Lasă un răspuns la lotusull Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title