„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Cine mai face astăzi gesturi mărețe?!

de

Întrucât mă obsedează ideea că mulți dintre semenii mei au uitat să se joace, că se feresc de gesturi gratuite ca de o boală rușinoasă, m-am gândit odată să-i provoc la joacă. Să-i determin să se scuture puțin de gravitatea scrobită pe care sunt nevoiți să o poarte zilnic, ca pe o a doua piele.

Totul a pornit de la o povestioară cu un personaj memorabil: găina Lavinia, iubită de o familie mare, alcătuită din mamă, tată și trei copii. La un moment dat, stăpânii Laviniei sunt nevoiți să se mute dintr-un capăt al țării într-altul. Oameni și pasăre străbat un drum anevoios cu un tren căruia, în anii ’50, îi lua cam o săptămână să ajungă de la Lugoj la Suceava. E o călătorie cu opriri repetate, în gări, în halte sau – de cele mai multe ori – în plin câmp. Într-o astfel de împrejurare găina este uitată la aer curat, în iarbă, printre flori și fluturi, legată de un taburet. Cel mai mare dintre copii – un băiat –  descoperă absența Laviniei și, cu mijloace de persuasiune imbatabile (rugăminți, plâns cu lacrimi amare), îl înduplecă pe mecanic să dea trenul în marșarier, pentru a recupera prețioasa pasăre. ,,Cred că, pentru prima (şi pentru ultima) oară in istoria CFR, un tren s-a întors din drum pentru a salva o găină” conchide autorul istorisirii, nimeni altul decât salvatorul de altădată al legendarei Lavinia.

Cine mai face astăzi gesturi mărețe?! m-am întrebat în sinea mea și – apoi – într-un mesaj electronic pe care l-am trimis prietenilor mei. Mai e în stare cineva să transforme o femeie oarecare într-o Lavinie – găina pentru care s-au pus în mișcare forțe urieșești? (Urma istorisirea despre Lavinia.) Vreau să aflu! Drept urmare, am dat startul unui concurs pentru oameni aleși! Un concurs cu miză uriașă! Aștept să fiu impresionată cu gesturi nobile, înfăptuite sau povestite. Câștigatorul va fi recompensat cu un premiu nemaivăzut și nemaiîntâlnit, unic și irepetabil…

Care a fost deznodământul acestei riscante inițiative ludice?

1. Nici măcar unul dintre destinatarii e-mailului meu nu s-a grăbit să mă impresioneze înfăptuind – în glumă sau în serios – vreun gest de firavă noblețe. (Unde sunt cavalerii de altădată?! Oftat din rărunchi și ochi dați peste cap…)

2. Destinatarele mi-au trimis tot felul de istorisiri în care glorificau cele mai neînsemnate gesturi ale bărbaților din viața lor.  (No comment.) A fost însă o poveste – una singură! – care m-a impresionat poate pentru că semăna cu cea a Laviniei. O redau din memorie: Într-o călătorie cu vaporul pe Dunăre, eroina poveștii era cât pe ce să își piardă o eșarfă de mătase. Vântul i-a smuls-o de la gât, a purtat-o un timp alandala prin aer, apoi a scapat-o în valuri. Nava pe care femeia se afla alături de alți câțiva companioni și-ar fi continuat drumul dacă soțul ei nu ar fi insistat ca ambarcațiunea să se întoarcă din drum, pentru a recupera din apele fluviului delicatul accesoriu vestimentar. Fapt care s-a și întâmplat. Toți cei aflați pe vas au răsplătit cu aplauze gestul bărbatului. Am aplaudat și eu, în fața monitorului.

3. Am primit foarte, foarte, foarte multe mesaje în care mi se spunea pe șleau că nu am minte nici cât o găină! (Așa-mi trebuie, dacă am transformat – chiar și în joacă – o galinacee într-un ideal!)

4. Ca un duș rece menit să-mi tempereze înfierbântatul infantilism jucăuș a sosit următorul răspuns: ,,Dacă vrei cu tot dinadinsul să fii tratată precum Lavinia, găina din poveste, promit să dau trenul înapoi cu condiția să îmi spui în ce gară mă aștepti îmbrăcată în pene şi legată de un picior de scaun.  Dacă, totuși, rămâi așa cum te știu – o ființă serioasă și cu capul pe umeri – îţi doresc tot ce poate fi mai bun şi mai util. Cu prietenie….X”

5. M-am convins că mulți dintre semenii mei au uitat să se joace, că se feresc de gesturi gratuite ca de o boală rușinoasă. Că nu au pic de umor. Că noblețea reală sau jucată le pare multora jalnică – sau, în cel mai fericit caz, desuetă.

6. Nu am găsit răspunsul la una din întrebările serioase care mă bântuie: Mai face astăzi cineva gesturi de o noblețe discretă, gesturi de o cuceritoare gratuitate?

Poate mă lămuriți voi…

 

Desen de Tudor Jebeleanu:

http://www.facebook.com/media/set/set=a.146974298661112.24734.100000456277423&type=3

Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Draga mea tiză,
    Eu aş spune cu tristeţe că nu, iar asta dintr-un motiv foarte simplu: lipsa de timp. În ziua de azi trăim într-un ritm foarte alert şi căutăm să ne încadrăm de fiecare dată într-un program care ne limitează cel mai adesea sfera de acţiune. Şi atunci nu mai e timp pentru gratuităţi, din simplul motiv că timpul te presează, te împinge să fii eficient şi econom. Or, îţi trebuie largheţe, generozitate, aş zice chiar o oarecare libertate în spirit ca să faci gesturi nobile, să pui în mişcare un mecanism uriaş de fapte şi acţiuni în slujba unui lucru mărunt, aparent nesemnificativ.
    Hai să pornim de la exemplele tale, ce zici? Soţul femeii a cărei eşarfă îşi luase zborul pe Dunăre. Tu ai pus în evidenţă gestul soţului – superb, de altfel, nimic de comentat aici – dar cum rămâne cu ceilalţi pasageri? Crezi că ei au fost mulţumiţi să ştie că vasul s-a întors din drum pentru o eşarfă? Eu nu cred, eu cred că majoritatea dintre ei au simţit această gratuitate ca pe o pierdere de timp. Idem şi în cazul Laviniei.
    Din păcate, în comparaţie cu faptele noastre cotidiene îmbibate de stres şi de zbucium, gesturile măreţe par nişte fapte caricaturizate pe care foarte puţine persoane şi le mai pot asuma. Ne e teamă, de fapt, să facem nişte lucruri neobişnuite pentru atingerea unor scopuri mărunte şi atunci lumea alege să fie mai serioasă, îşi supune imaginaţia unui program dinainte stabilit şi renunţă la iniţiativele care contrastează cu banalitatea cotidiană. Chiar şi noi, femeile, ne-am diminuat într-o oarecare măsură orizontul aşteptărilor. Nu cred că mai suntem atât de dispuse să luăm „cavalerismele” de altădată în serios; asta e părerea mea, cel puţin.
    Cam aşa aş spune eu că stau lucrurile în general. Dar excepţii – în cazul acesta plăcute – au exista şi vor exista întotdeauna.

    Ioana 12 iunie 2012 15:15 Răspunde
    • Nu sunt naivă să îmi imaginez un trai de o veselie tâmpă; nici inși fraternizând necondiționat în vederea îndeplinirii unor țeluri mărețe sau a unor scopuri derizorii. DAR caut, îmi doresc să am aproape și îi admir necondiționat pe oamenii altruiști, generoși, demni și, mai ales, pe oamenii care au o CREDINȚĂ (un ideal, un crez) ce le ordoneaza viața.

      Schimbând tonul patetic al răspunsului meu, mă simt obligată să dezvelesc sintagma ”gesturi mărețe” de încărcătura ei hiperbolică. Firește că gesturile cu pricina pot să fie, de fapt, toate acelea care ne fac viața mai frumoasă. Nu toți avem la îndemână un tren sau un vapor pe care să le întoarcem din drum pentru te miri ce. Dar avem atât de multe posibilități – ieftine și deloc cronofage – de a ne înfrumuseța traiul cotidian.

      Lipsa de timp pe care o invoci, dragă Ioana, e reală, dar tare mă tem că e și scuza cea mai bună îndărătul căreia dospește – nestingherit, comod – egoismul celor care o invocă în mod repetat.

      Despre gesturile cavalerești pe care le acceptăm sau nu cu inima deschisă: N-aș face mofturi dacă s-ar purta o cruciadă în numele meu, cu toate eu mă mulțumesc și cu o înghețată de la Mc, cu un câmp de floarea-soarelui, cu o auroră boreală, hai, fie, accept și luna de pe cer, dacă îmi sunt oferite cu inima deschisă.

      Draga mea tiză, m-am cam întrecut cu gluma! Asta pentru că nimic nu mi se pare mai întristător decât să uiți să râzi – inclusiv de tine însăți/ însuți!.

      Ioana Revnic 13 iunie 2012 11:41 Răspunde
      • Poate că am fost şi eu niţel patetică fără să intenţionez asta. Sunt de acord, pe ansamblu, cu ce ai zis. Aş vrea să clarific şi eu un lucru, totuşi: prin gesturi măreţe nu m-am referit exclusiv la isprăvi neobişnuite prin esenţa lor. Un gest măreţ poate oricând să fie o faptă măruntă la prima vedere (aşa cum ai subliniat foarte bine), dar care comportă stridenţe faţă de contextul în care se află. Contrastul (mai mic sau mai mare) rămâne, atâta vreme cât scopul acţiunii tale priveşte alte persoane. E bine să ai un spirit jucăuş, e bine să faci gratuităţi, dar rezultatul este plăcut abia atunci când şi celorlalţi le place să se lase „jucaţi”, reducând astfel constrastul; iar pentru asta le trebuie şi lor un spirit jucăuş. Altminteri, te vezi nevoită să înfrunţi lumea rigidă pe temeiul credinţei de care vorbeai, iar atunci trebuie să fii îndeajuns de puternică încât să rămâi la convingerea că ceea ce faci e bine, indiferent de opiniile altora. În acest caz, va trebui să găseşti înăuntrul tău resursele pentru a putea continua, chit că în destule momente te-ai putea simţi izolată. Dar nu vreau să fiu înţeleasă greşit: am toată admiraţia pentru asemenea oameni care înfruntă realitatea pentru a face nişte gesturi frumoase, numai în aparenţă exagerate.
        Ah, şi bineînţeles că lipsa de timp e o scuză egoistă. În general, orice scuză conţine un grăunte de egoism, mai mult sau mai puţin involuntar.

        Ioana 13 iunie 2012 14:23 Răspunde
        • Un prieten mi-a explicat odată că gesturile frumoase, afecțiunea și, în general, tot ceea ce îndreptăm înspre ceilalți seamănă cu niște semințe aruncate la întâmplare. Unele nimeresc într-un sol primitor; altele ba. Important e să rămânem niște semănători – zicea el. E greu, e ușor să rămâi astfel? Fiecare din noi are răspunsul ei/ al lui.

          Ioana Revnic 16 iunie 2012 11:39 Răspunde
  • Ioana, esti foarte simpatica cu exemplul tau despre noblete sufleteasca indreptata spre o galinacee care, cu siguranta, ar fi avut o soarta mult mai trista desi, ma gandesc, tot in oala de supa si-a aflat sfarsitul, sarmana 🙂
    Din pacate, cam ai dreptate, Ioana, semenii nostri au uitat de joaca, cam de mult timp. Pentru unii nici copilaria nu a mai avut destule momente de amuzament autentic. Inchiderea intr-o lume virtuala generata de ecranele diferitelor aparaturi, mai mult sau mai putin sofisticate, i-au instrainat pe oameni de la varste fragede, socializarea facandu-se tot mai greu si in acelasi timp mai nepotrivit, indraznesc sa spun. Astfel ca glumele au, foarte adesea, un iz de rautate evidenta, de insulta chiar indepartandu-se serios de amuzamentul care se vroia de suprafata. Oamenii prefera sa fie rai, invidiosi si deloc gentili cu cei din jurul lor. Si atunci este foarte dificil sa creem o stare de bine produsa de o veselie sincera, de gesturi cavaleresti, altruiste chiar.
    Ceea ce este foarte frumos, este ca, tie, draga mea Ioana, iti arde tastatura calculatorului sa ne inviti la o stare de buna dispozitie cu care reusesti sa alungi norii adusi de ganduri neplacute, triste chiar.
    Pentru acest lucru, ma bucur si-ti multumesc 🙂

    Moi 12 iunie 2012 18:35 Răspunde
    • Moi, înstrăinarea de care vorbești este extrem, extrem de contagioasă. Eu însămi mă surprind uneori (de prea multe ori) aricindu-mă în preajma unor oameni dragi care vin înspre mine cu empatie, înțelegere și, uneori, cu afecțiune.

      Mă bucur că te-a amuzat povestioara pe care am pomenit-o. Iată că (istoria despre) biata Lavinia are virtuți terapeutice, care se prelungesc în postumitate (în postumitatea eroinei, normal)! 🙂

      Ioana Revnic 13 iunie 2012 11:52 Răspunde
  • Buna, Ioana 🙂

    Tare am zambit cand ti-am citit gandurile.
    Nu ma intereseaza cati fac acele gesturi de care spui tu, ci ma bucur cand intalnesc fie si un singur om ce n-a uitat de ele. Vorbeam cu un prieten si ii spuneam ca unu e mai mult decat zero. Si a trebuit sa-mi dea dreptate 🙂
    Eu numesc firesti aceste gesturi. Nu-mi pasa cum catalogheaza altii gesturile mele, daca unii m-ar vedea drept o gaina fara minte, pai, ce sa zic, problema lor 🙂 Era si o vorba ce spunea ceva de genul ” stiu ca nu te pot vedea mai departe de limitele mele si nici tu nu ma poti vedea mai departe de limitele tale „.
    Deci, joaca-te cat poti tu de mult 🙂

    La servici am un pui de om ce-l iubesc tare. Il mai alint ” omuletul de zahar ” si asta din cauza bolii sale – osteogeneza imperfecta. E cel mai fericit, cel mai senin si cel mai dulce copil ce l-am cunoscut vreodata. A primit de la un prieten, un tablou ce sta la loc de cinste deasupra patutului lui. Si intr-o zi si-a vrut tabloul. Adica mi-a facut semn cu degetelele – nu stie decat cateva cuvinte si eu am inteles perfect ce vrea. Asa ca i-am dat jos tabloul de pe perete si el l-a acoperit de pupici si a zambit cum numai el stie s-o faca. A mai contat ca unii au zis ca e degeaba si copilul nu pricepe nimic ? Nu, n-a mai contat. A fost foarte fericit, am fost amandoi asa si asta a fost destul. Unde mai pui ca el pricepe, sunt absolut sigura de asta 🙂

    Am sa mai trec pe la tine 🙂

    lotusull 15 iunie 2012 19:24 Răspunde
    • Îmi imaginez firescul așa cum ți-l imaginezi și tu, dragă Lotussule. Și mă bucur ori de câte ori întâlnesc oameni care fac parte dintr-aceeași – să-i zicem- frăție. N-am găsit mulți, dar cei pe care i-am aflat îmi sunt, din fericire, prieteni. Îți mulțumesc că ai trecut pe aici și, mai ales, îți sunt foarte, foarte, foarte recunoscătoare pentru povestea ”omuletului de zahăr”.

      Ioana Revnic 16 iunie 2012 11:28 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title