„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Ce nu știați despre Alex. Ștefănescu

de

,,Alex. Ștefănescu are vocația bucuriei. E printre puținii oameni care știu să se bucure de bucuriile altora și sunt dispuși să împartă cu alții propriile bucurii. Are darul să transforme o întâmplare derizorie într-un moment sărbătoresc. Posedă rezerve de entuziasm pe care le risipește cu nesocotință, încercând să-i însuflețească până și pe cei mai apatici dintre semeni. E jovial, accesibil (prea accesibil!); stă de vorbă cu oricine”– m-a încurajat cineva: redactorul-șef al unei reviste literare orădene, înainte să mă trimită într-o primăvară, de la Oradea la București, pentru a-i lua un interviu lui Alex. Ștefănescu.

Cu acest portret în minte, inexplicabil de timorată și având asupra mea două reportofoane noi nouțe am pornit la drum.

*

La ,,România literară”, locul în care urma să înregistrez interviul, Alex. Ştefănescu aştepta – cu un aer uşor amuzat – să răspundă întrebărilor mele. Îl distra, bănuiesc, fâstâceala cu care amânam debutul convorbirii. Îmi dădeau de furcă niște probleme tehnice ivite pe neașteptate: cele două reportofoane ale mele se încăpăţânau să nu funcţioneze. (De fapt, din cauza emoţiilor, uitasem pentru moment cum să le manevrez.) Le-am scuturat; le-am scos bateriile; am pus bateriile la loc; am apăsat, pe rând, fiecare buton al aparatelor. Zadarnic! Alex. Ştefănescu aştepta, relaxat, să răspundă întrebărilor mele. Braţul stâng i se odihnea lungit pe spătarul scaunului de lângă el. Privea cu duioşie cum încercam să îmi ascund tremurul mâinilor.

*

De la această întâmplare și până azi au trecut zece ani. Interviuri cu scriitori am mai făcut, ba chiar le-am adunat într-o carte, Dresură de lei, dar nu am mai fost niciodată atât de intimidată ca atunci când l-am intervievat pe Alex. Ștefănescu.
În tot acest deceniu, la un moment dat am scris și o carte de Convorbiri cu Alex. Ștefănescu.

Portretul pe care i l-a schițat mai demult redactorul-șef al revistei ce a publicat dialogul nostru s-a dovedit a nu fi unul fantasmagoric. Așa este Alex. Ștefănescu în viața de zi cu zi: la întâlnirile cu prietenii – prilejuri cu care provoacă, invariabil, orgii de râs. Sau când vorbește despre literatură în fața publicului pe care ba îl face să râdă cu lacrimi, ba îl emoționează până la lacrimi. Sau pe stradă, în timp ce conversează cu necunoscuți: cu domni, doamne, domnișoare. Pe doamne și domnișoare le cucerește în câteva minute. Cum?! Mai mult ca sigur, povestind ceva ce seamănă cu textul pe care vi-l încredințez vouă, cititorilor blogului meu.

La mulți ani, Alex. Ștefănescu

– Te-ai împăcat, peste ani, cu moartea părinţilor tăi? Cum aţi reuşit – tu şi fraţii tăi – să vă învingeţi neputinţa cumplită, vecină cu deznădejdea, pe care orice om o simte atunci când pierde definitiv pe cineva drag?

– Am lucrat zece ani la cartea mea, Istoria literaturii române contemporane; mă mândresc cu ea, este cartea vieţii mele. Dar aş fi oricând de acord să dispară din biografia mea, ca şi cum n-ar fi existat vreodată, numai să-l mai văd o dată şi să-l strâng în braţe pe tatăl meu. Am acum, la anii mei, o grădină la care am visat încă din anii adolescenţei; cu peste o sută de pomi fructiferi, cu două mii cinci sute de molizi întreţesuţi, ca gard viu, cu  viţă de vie, cu zmeură, cu căpşuni, totul sădit şi îngrijit de mâna mea. Aş fi fericit să renunţ la această grădină dacă în schimb mi s-ar da voie să-l mai întâlnesc o dată pe tatăl meu.

Câteodată mi se pare că-l văd pe stradă şi simt o emoţie puternică, mă avânt să-l ajung din urmă, dar în următoarea secundă îmi aduc aminte că a murit şi îmi vine să plâng. Încerc, totuşi, să-l văd mai de aproape pe bărbatul care îi seamănă, nu-i seamănă deloc, îmi spun, să mă ia naiba, cum am putut să-l confund pe un necunoscut cu tatăl meu!

Lucrurile rămase ca amintire de la mama sunt toate făcute de mâna ei (era cel mai îndemânatic om din câţi am cunoscut). Dar nu asta mă emoţionează neapărat, ci faptul că fiecare dintre ele este gândit astfel încât să mă ocrotească. Un pulovăr împletit de ea, cu andrelele, dintr-un fir de lână verde, asociat cu o aţă tare, care îi măreşte rezistenţa, este compact ca un sacou confecţionat dintr-o stofă groasă (este prevăzut, de altfel, cu nasturi în faţă, ca un sacou). Îmi amintesc că mi l-a dăruit acum vreo douăzeci de ani, de ziua mea, într-un noiembrie friguros şi că, atunci când l-am probat, a vrut să vadă cum se încheie la gât, ca să fie sigură că o să-mi ţină cald până sub bărbie. Şi plapuma făcută de ea este mare şi grea, nu alunecă noaptea, în somn, de pe mine. În schimb pernele, umplute cu puf de gâscă, sunt uşoare, ca să mă simt mângâiat atunci când îmi lipesc obrazul de ele.

Dureros este faptul că nu pot să povestesc nimănui, cu lacrimi pe obraji, deşi simt uneori nevoia s-o fac, cum mă ocroteşte mama şi post-mortem. Aş provoca zâmbete ironice. Nimeni nu se înduioşează dacă un om în vârstă ca mine mărturiseşte câtă nevoie are de dragostea maternă. Cui îi pasă de trupul meu mare şi ruinat? Era o vreme când mama îmi inspecta cu infinită grijă şi duioşie acest trup, când îl ferea de orice zgârietură. Iar acum, devastat de trecerea timpului, e lăsat în paragină, fără ca asta să mai impresioneze pe cineva.

– Hai să vorbim despre lucruri frumoase – cine te adormea seara? Cum: cântându-ţi, legănându-te, spunându-ţi poveşti?

– Tata nu mă legăna, dar se aşeza pe marginea patului şi îmi citea poveşti din cărţi mari, cu ilustraţii frumos colorate, pe care mi le şi arăta din când în când, întrerupându-se din citit. Îmi răspundea serios la eventualele întrebări, niciodată nu se maimuţărea, cum fac unii maturi când vorbesc cu copiii.

Şi mai târziu mi-a citit. Pe vremea când eram student la Bucureşti şi mă duceam în vacanţe la Suceava, îmi citea cu glas tare, ca să-mi menajeze ochii, unele dintre cărţile care figurau în bibliografia mea de student.

De altfel, după cum ştii, chiar şi în ultimii lui ani de viaţă, a citit pentru mine (de data aceasta în gând) şi a rezumat în scris nici mai mult nici mai puţin decât o mie de romane româneşti. Ştia că nu pot prelua de la el evaluări sau interpretări, dar se gândea că îmi vor fi de folos (şi chiar mi-au fost) informaţiile în sine: numele personajelor, vârstele şi profesiile lor, numele localităţilor, anii în care aveau loc anumite evenimente etc.

Dar să mă întorc la îndepărtata copilărie. Odată, când aveam patru sau cinci ani, aflându-mă împreună cu tata pe un deal de lângă Deta, o mică localitate din apropiere de Lugoj (nu ştiu ce căutam acolo, cred că tata, ca inspector financiar, făcea muncă de teren şi mă luase cu el), am adormit în iarbă, iar lui i-a fost milă să mă trezească. M-a apărat de soare cu propriul lui trup, a alungat insectele care încercau să mă înţepe şi… oile care încercau să mă pască, m-a vegheat cu dragoste timp de mai multe ore.

Mama, da, mă legăna, fie în braţele ei, fie într-un leagăn propriu-zis, fie (când ne aflam la ţară, la Boroaia) într-un scrânciob amenajat în curte între doi meri. Nu-mi citea poveşti, ci le improviza, cu o inventivitate inepuizabilă. Niciodată nu puteam ghici ce se va întâmpla, mă lua mereu prin surprindere, dar nu aluneca în fantezii suprarealiste. Povestea rămânea mereu coerentă şi emoţionantă, mă impresiona până la lacrimi, iar când se termina cu bine mă făcea să oftez eliberat de griji şi să adorm împăcat cu lumea.

Tot mama îmi cânta, ca să mă adoarmă, cântece chiar de leagăn, sau altele, asemănătoare cu cântecele de leagăn, de exemplu Somnoroase păsărele.

Cunoscuţii mei se miră când le spun că îmi place să merg cu vagonul de dormit şi că în vagonul de dormit dorm mai bine decât în patul meu de acasă. Dar acesta e adevărul. Legănat de tren, mă simt probabil din nou copil, fără griji. Iar poveştile mi le spun singur, în gând.

Alex. Ștefănescu este critic și istoric literar, prozator, dramaturg. A realizat emisiuni la radio și la televiziune. A scris douăzeci de cărți și mii de articole. Este autorul Istoriei literaturii române contemporane. 1941 – 2000 (Editura Mașina de scris, 2005), o carte despre care s-au scris 270 de articole, unele entuziaste, altele furibunde. Volumul a fost premiat de Academia Română și de Uniunea Scriitorilor. Cea mai recentă carte a lui este Eminescu, poem cu poem, aflată în curs de apariție. 

 Sursă foto color

Tag-uri:
Categorii:
Guest Star

Comentarii

  • Iti marturisesc sincer ca te invidiez( fara nicio rautate) pentru toate personalitatile pe care le cunosti, indeosebi pentru domnul Alex Stefanescu.
    Sunt una dintre” doamnele si domnisoarele” cucerite de farmecul pe care il transmite, chiar de la distanta( asa l-am cunoscut eu, la prezentarea lucrarii tale de doctorat). Ce sa mai vorbesc de scris… Cucereste tocmai prin cele mai simple caracteristici: simplitate, claritate, concizie….
    Cum sa nu fi intimidata de Alex Stefanescu? Unde mai „cresc” astfel de barbati, si cine ii creste?

    Ina 25 noiembrie 2012 21:17 Răspunde
    • Ina, faptul că l-am cunoscut pe Alex Ștefănescu rămâne unul din darurile cu care m-a răsfățat viața. Am mai avut parte de alte câteva – foarte puține! – asemenea întâlniri norocoase.
      Întrebarea pe care o formulezi la finalul mesajului tău mă bântuie și pe mine. Deocamdată nu am răspunsul! Dau oricât, ORICÂT!, să mi-l spună și mie cineva.

      Ioana Revnic 27 noiembrie 2012 10:45 Răspunde
  • Ioana, recunosc sincer ca pe Alex Stefanescu il cunosc doar prin intermediul a tot ce ai postat tu, a toate, putinele, lecturi pe care am avut ocazia sa le citesc, tot datorita tie. Farmecul omului iese la iveala din primele cuvinte si creste exponential odata cu avansarea in lumea mirifica, de-a dreptul, pe care Alex Stefanescu o dezvaluie nu numai cu o mare simplitate dar si cu o imensa caldura si dragoste de viata. Arareori mi-a fost dat sa citesc randuri din a caror cuvinte sa razbata atata dragoste de viata, atata indemanare pentru orice lucru facut datorata, in primul rand, unei imense dorinte de a-l face.
    Cu fiecare ocazie cand il citesc ma intreb oare ce s-a pierdut in oameni de nu mai sunt asa cum se descrie si cum am convingerea ca este Alex Stefanescu? Intalnesc in persoana dumnealui amintirile copilarie mele, oamenii aceia de la tara care atat de frumos scoteau la lumina viata din pamantul roditor dar doritor de truda pe care doar cei cu adevarat indemanatici reuseau sa-i dea de capat in modul cel mai frumos posibil.
    Apoi, gastronomia pe care o descrie Alex Stefanescu imi aminteste atat de viu de mancarurile exceptionale facute de bunica mea, al caror gust nu l-am mai aflat niciodata la altcineva. Nu mai spun despre toate indeletnicirile despre care vorbeste Alex Stefanescu, indeletniciri trecute intr-o uitare creata de o falsa inutilitate datorata tehnologiei avansate de azi. Spunea bunica mea si cata dreptate avea, ca noi nu vom sti niciodata adevarata bucurie a vietii asa cum a cunoscut-o ea in ciuda a tot ce a indurat si cu toate lipsurile pe care le-a trait.
    Alex Stefanescu ne intoarce in acea lume, sincera si cu adevarat frumoasa, o lume care stia sa aprecieze tot ceea ce glia ofera locuitorilor ei atat de trecatori si, care azi sunt, din pacate, tot mai nesabuiti.
    Lui Alex Stefanescu, prototipul barbatului ideal, La multi ani!

    Luminita 6 noiembrie 2013 10:09 Răspunde
    • Dragă Luminiţa, am trimis mesajul tău mai departe.

      Ioana Revnic 6 noiembrie 2013 14:16 Răspunde
  • Pingback: Istoriile lui Alex Ştefănescu: De ce n-a dat mâna Ion Caramitru cu Ion Iliescu | Revista ARMONIA - Saltmin Media

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title