fbpx
„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Amintiri din liceu

de

Prima amintire

Cea dintâi noapte petrecută în internat. În cameră: paturile înşirate patru câte patru, de o parte şi de alta a uşii. De la capătul lor până la fereastră – dulapurile înalte cât un stat de om. Fiecare locatară a camerei era proprietara unui pat, a unui dulap şi a câtorva centimetri din etajerele aşezate de-a lungul celor doi pereţi, deasupra paturilor. Noi, cele opt boboace, ne-am vârât în aşternut, de îndată ce s-a dat stingerea. Emoţionate, sporovăiam încontinuu, încercând să ghicim – pe rând – cum va fi prima zi din viaţa de licean. Careva a avut o idee năstruşnică: înainte de a adormi, să ne gândim intens la viitorii ani de liceu; să notăm în zori, pe bileţele ceea ce am visat peste noapte, întrucât visul ne va arăta – negreşit – ce avea să ni se întâmple de atunci înainte; să ascundem bileţelele într-un plic, iar plicul să îl deschidem abia în clasa a XIII-a, pentru a verifica dacă ni se vor fi îndeplinit visele premonitorii.

Nu am făcut niciuna ce plănuiserăm împreună, fiindcă ne-am trezit târziu şi am alergat într-un suflet la ora de dirigenţie la care, cu toată graba, am întârziat.

Ţin minte însă că în prima noapte petrecută în internat l-am visat tocmai pe… preşedintele ţării, ceea ce m-a încurajat să îmi prezic un glorios destin de pedagogistă.

Colega de bancă

În sala cu numărul şaisprezece a Şcolii Normale ,,Gheorghe Şincai” din Zalău, elevii clasei a IX-a A erau deja aşezaţi în bănci. Lipseam doar noi, întârziatele din internat. Am ochit un loc gol, în prima bancă. Nu o cunoşteam pe fata cu părul castaniu prins şcolăreşte într-o coadă, la spate, lângă care am decis să mă aşez. Era îmbrăcată foarte modern: purta blugi şi un pulover verde-închis, dar, chiar şi aşa, semăna cu o sculptură celebră a lui Brâncuşi – Cuminţenia pământului. Am făcut prezentările şi am aflat că o cheamă Alina Bîrsan. Nu ne-am mai despărţit, timp de cinci ani. A fost o prietenie la prima vedere, o prietenie pe viaţă.

Prieteni pentru totdeauna mi-au rămas și mulți, mulți alți colegi de clasă, pe care îi revăd din când în când – de cele mai multe ori, la înmormântările foștilor noștri profesori.

Prima tentativă de copiat

Până în clasa a XIII-a, eu şi Alina nu ne-am mutat din banca întâi. Abia atunci ne-am hotărât să fugim de vigilenţa profesorilor, izolându-ne în ultima bancă, pentru a începe să copiem la lucrările de control. Astfel, în ajunul unui test la geografie, ne-am grăbit să notăm pe bancă întreaga lecţie. Profesorul ne-a dat subiectele, iar noi am început să transcriem răspunsurile, cu o hărnicie ieşită din comun. Atâta doar că, spre sfârşitul orei, ne-am dat seama că nu am copiat ceea ce trebuia. Înciudate, am refăcut lucrările, renunţând la ,,surse”. Prima noastră tentativă de copiat – pe care nu am reiterat-o nicicând – s-a sfârşit, aşadar, lamentabil.

La întâlnirea de zece ani, ne-am reaşezat în prima bancă, nu în ultima. Neobservată de nimeni, i-am pipăit muchiile ciobite din loc în loc şi lemnul ridat de zgârieturile pe care i le cunoşteam pe de rost şi pe care le-am regăsit întocmai, la locul lor. Ai fi zis că, timp de un deceniu, banca noastră stătuse neatinsă; părea că rămăsese numai a noastră. Am dat să îmi pun lucrurile în dulăpiorul lateral. Deschizându-i uşa, am redescoperit scrijelite în interior câteva versuri care – odinioară – îmi plăcuseră foarte mult şi pe care mă grăbisem să le notez într-un loc ştiut numai de mine: ,,O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat!/ Să nu se simtă Dumnezeu/ în mine/ un rob în temniţă – încătuşat./ Pământule, dă-mi aripi:/ săgeată vreau să fiu să spintec/ nemărginirea…”

*

Nu mi-e dor de adolescență. Pentru mine, anii aceia au fost cei mai tulburi. Tulburați de temeri, de incertitudini, de neputința ori de neștiința de a mă face acceptată, înțeleasă, iubită. Dar mi-e un dor nebun de colegii mei de clasă din liceu; mi-e dor să fim laolaltă. Împreună, aveam certitudinea că suntem în stare să cucerim sau – cel puţin – să schimbăm (întru câtva) lumea. Alături de ei, mă simţeam ca o crisalidă într-un cocon închis etanş la urâţenia din jur, care nu îmi era – nici atunci – deloc străină.

M-aş întoarce oricând în mijlocul acelora care mă încurajau să cred că prietenia, loialitatea, încrederea în oameni, umorul, lipsa de prejudecăţi, curajul, onestitatea, dragostea te fac invincibil în confruntările maturităţii.

Nina, Alina, Angela, eu, roscatul Tudor, creata Cristina

 

 

Foto 1 de Tim Gatto

Foto 2: Eu și câțiva dintre colegii mei (+familiile lor), într-un moment fericit: de la stânga la dreapta – Nina, Alina Bîrsan, Angela, eu, roșcatul Tudor, creața Cristina

 

Tag-uri:
Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Te-am citit cu mare drag, Ioana.

    Cezara 12 noiembrie 2012 20:38 Răspunde
    • Multumesc, Cezara!

      Ioana Revnic 12 noiembrie 2012 20:48 Răspunde
  • Dar Ioana cel mai , cel mai episod cu banca noastra din fata din sala de romana este, tii minte,cu scumpa noastra diriga….si cu stiloul cu penita pe camasa de in…si pata care se facea din ce in ce mai mare pe masura ce auzeam de ALLAN EDGAR POE…etc, etc…

    Alina Birsan 12 noiembrie 2012 20:43 Răspunde
    • Da, tin minte! Si noi nu eram in stare sa schitam niciun gest, la cat de cuminti eram :D! P.S. Un episod si mai si: ora de dirigentie in care am facut cafea la aparatul pe care i-l daruisem doamnei diriginte de ziua ei… Mirosea in tot liceul a cafea proaspata.

      Ioana Revnic 12 noiembrie 2012 20:46 Răspunde
  • Imaginile evocate par atat de vii, de palpabile si poarta in ele inocenta, teama, curiozitatea si paradoxul specific acelor ani. E interesant cum, dupa atatia ani, ne amintim astfel de maruntisuri care, culmea, ne anima, ne dau forta si alinare. E un dor constructiv, daca-l pot numi asa, caci nu franeaza, dimpotriva motiveaza.
    Nici mie nu mi-e dor de adolescenta, desi nu din motivele invocate de tine, ci mi se pare firesc sa acceptam etapele de varsta, dar intalnirile cu fostii colegi, dese dupa intalnirea clasica de zece ani, sunt revigorante si imi dau senzatia de suspendare a timpului. Multa caldura in/ din randurile tale.
    Felicitari!

    Ina 13 noiembrie 2012 22:38 Răspunde
    • Ciudat este că, deși trece timpul, iar între mine și foștii colegi se interpun distanțe, ani, experiențe biografice diferite, înstrăinări inevitabile, eu tot ,,de-ai mei” îi simt. Asta nu se va schimba, nici de-i voi reîntâlni peste 100 de ani.

      Mulțumesc, Ina!

      Ioana Revnic 15 noiembrie 2012 12:04 Răspunde
  • La fel imi merge si mie: imi e un dor imens de colegii alaturi de care am crescut din clasa I si ne-am despartit abia in a XII-a. Rămân cele mai profunde prietenii ale mele.

    Liliana 14 noiembrie 2012 0:06 Răspunde
    • Da, Liliana, în general ACESTE de legături sunt cele mai rezistente în timp.

      Ioana Revnic 15 noiembrie 2012 11:57 Răspunde
  • Si eu sunt o pedagogista. Da la Scoala Normala „Dimitrie Tichindeal”, ca asa se chema pe atunci, din Arad. Mi-am revazut colegii la intalnirea de zece ani. Unii n-au venit. Altii erau plecati din tara.pe unii i-am gasit pe Facebook. Altii nu mi-au raspuns cererilor de prietenie. Probabil ca m-am schimbat mult intre timp. Sau s-or fi schimbat si ei… Imi pare rau ca nu m-am intalnit cu toate fetele de la internat. Am avut niste ani memorabili impeuna. Si mai rau mi-a parut pentru profesorii pe care nu i-am mai vazut de atunci. Cei prezenti insa au spus un lucru care m-a uns la inima: ca ne regreta. Ca nu mai sunt elevi ca noi, chiar daca atunci, demult, nu mai conteneau cu criticile si reprosurile, de recitam, cu naduf, in drum spre scoala:”Liceu, cimitir al tineretii mele…”. A fost. A trecut. A fost frumos.

    Aura Balint 14 noiembrie 2012 14:59 Răspunde
    • Nu cred că liceenii de acum sunt mai puțin inteligenți decât cum eram noi. Sunt doar mai puțin motivați și mai dezorientați. Între timp, meseria de dascăl și-a cam pierdut din prestigiul social, din păcate. E nedrept acest lucru, dar e o realitate. Când am dat admintere la liceu, ne-am bătut 3-4 pentru un loc. Acum, dacă ar mai exista licee care să scoată învățători sau educatori, tare mă tem că ar rămâne fără elevi.
      Adevărul e că, pe vremea noastră :), în liceele pedagogice se făcea carte cu maxima seriozitate. Iar cei care, mai târziu, deveneau profesori, acolo, în liceu, învățau să fie dascăli. (Eh, iată că am ajuns să vorbesc și eu precum aceia care, în adolescență mă scoteau din sărite, idealizând vremuri trecute!)

      Ioana Revnic 15 noiembrie 2012 11:44 Răspunde
  • La asta am vrut sa ma refer. A intuit bine:) Noi eram luati si ne luam mai in serios. Munceam mai mult. Aveam o perspectiva, lucruri care toate au cam disparut azi…

    Aura Balint 21 noiembrie 2012 14:34 Răspunde

Dă-i un răspuns lui Ioana Revnic Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title