„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

A face curte, în fel și chip

de

Bărbatul care, făcându-i curte iubitei, a dus-o la cină tocmai în orașul medieval în care ea visase – în van, până atunci –  să ajungă; grijuliul care la cina cu pricina i-a dat să mănănce, pe lângă te miri ce delicatese, castraveți murați puși pentru iarnă chiar de el – căci știa cât de mult îi plac ei acriturile la desert; romanticul care după masa copioasă a plimbat-o prin burg, pe sub un cer cu stele și cu lună; originalul care de ziua ei i-a dăruit un dans într-un bistro vienez închiriat numai și numai pentru amândoi; galantul care nu uita niciodată să îi deschidă portiera mașinii ori să îi aducă flori la fiecare întâlnire; empaticul care știa când să tacă sau când să vorbească, iar când deschidea gura – știa ce și cum să spună este, desigur, o invenție a mea. O fantasmagorie pe care am împănat-o intenționat cu destul de multă exaltare și cu nițică desuetudine – căci, nu-i așa, ce bărbat ar face curte cuiva în acest chip demodat?… (Probabil doar acela pe care l-aș recrea eu, dacă mi s-ar da în grijă o a doua Geneză.)

Se poate face curte însă și în alte feluri.

Varianta realistă, rezonabilă și, implicit, realizabilă: ,,Ați auzit expresia a face curte? Și mă refer, prin a face curte, la a scoate fata la o savarină, o plimbare în parc… O iei frumos de acasă cu flori, îi promiți lui tata socru că o aduci la 11 acasă. Eventual îi aduci și mamei soacre un buchețel frumos de flori, ca să vadă viitorii socri că nu s-a combinat fata lor cu un terchea-berchea. Nu o duci toată ziua prin cluburi sau pe stadion…” (eVasile.com, tânăr blogger IT-ist)

Varianta explicită; din dicționare  citire: A face curte = a-i aduce un omagiu măgulitor unei femei în semn de afecțiune, spre a-i câștiga favoarea, simpatia, dragostea; a curta; a face complimente, a linguși, a tămâia; a clopoți, a trage clopotele (cuiva), a face ochi dulci, a flirta; a se da bine pe lângă cineva; a se da la cineva; a umbla după cineva, a vrăji; a aburi.

Varianta originară – apud Șerban Foarță, care știe să explice orice, fiindcă e un fel de enciclopedie vie și care mi-a oferit, curtenitor, lămuriri docte (etimologice), printr-un e-mail:

,,A face curte vine din expresia franceză faire la cour. (Este, în fond, un calc dupa ea). De ex: faire la cour (sau sa courà une femme. Aceasta, pornindu-se de la faptul că o Curte implica un protocol anume, salamalecuri, reverentze, atentzii, lingusheli, flatariseală, adică un alai de gesturi și cuvinte de care poate să se bucure,-n special, doamna pe care vrei s-o cucerești (dar şi toţi ceilaltzi, începând cu Impăratul și terminând cu… camerista doamnei!)”.

Vechi chip de a face curte – explicat de Mihail Kogălniceanu: ,,…Spusu-ți-a cineva că la munte, când un flăcău apucă pe o fată de peștiman sau de salba care-i este împrejurul gâtului, este ca când și-ar cere-o de soție? Dacă drăgălașul nu-i destul de voinic să facă un asemene pas, aleargă la cimpoieș, care se duce de spune fetei, în versuri întovărășite de cimpoi, că cutare flăcău moare, piere pentru dânsa. Oare acest fel de declarație nu-ți place mai mult decât declarațiile civilizate de prin capitaliile românești, unde tânărul întreabă dântâi câte mii de galbeni, câte moșii, câte suflete de țigani are fata? Și după ce i-a făcut curte, adică lăzei cu galbeni, face în sfârșit, dar tocmai în urmă, și fetei o declarație, ce putea a aur și a precupeț două ceasuri de departe!”

Varianta literară, preferata mea: felul în care tânărul Matei Iliescu, un personaj din romanul omonim al lui Radu Petrescu o curtează pe Dora (dar despre ritualul apropierii celor doi voi scrie într-altă postare!)

Cum se făcea curte cândva? Cum se face astăzi curte unei femei?…

Vă-ntreb pe voi!

Va întreb dacă frenezia cu care ne aruncăm în vâltoarea fiecărei zile mai lasă loc apropierii tihnite dintre un el și o ea? Vă întreb de ce (ne) refuzăm preludiile apropierii? Și cât din încrâncenarea cu care ,,ardem etapele” în dragoste e calcul+pragmatism; cât e inerție sufletească; cât e sastisire; cât e teamă de imprevizibilul iubirii; cât e disperarea de a trăi totul, dintr-odată, aici și acum; cât e spaima de a nu-l mai avea aproape, niciodată altcândva, pe celalalt; cât e neputință – de a te dărui?

 

 

 

 

Tag-uri:

Comentarii

  • Ioana, eu zic ca n-ai pierdut nici un cititor.
    Despre comentat, acuma tac, asa simt nevoia sa tac.
    Pentru ca mai am intrebari pentru ca stiu cum mi-ar fi bine, pentru ca imi place la nebunie sa ma joc – iar preludiul e parte consistenta a jocului, pentru ca si pentru ca … 🙂
    Tac 🙂

    lotusull 7 august 2012 19:07 Răspunde
  • Dragă Lotusulle, să explicăm puțin contextul: un domn cu simțul umorului mi-a atras atenția pe Facebook că îmi voi fi pierdut comentatorii acestei postări, din cauza unui ”defect” (termenul îmi aparține) de construcție a textului. I.e.: Înainte de a pune întrebările finale, am ”insamantat” (termenul îi apartine domnului) în mintea celor ce citesc o alta: Care-i povestea asta cu Matei și cu Dora? Iar aflarea răspunsului ”ia destul timp, cât să nu mai comenteze [nimeni] nimic” 😉

    Firește că mă bucură orice semn din partea cititorilor (de bună credință), dar și mai mult m-aș bucura dacă oamenii care citesc ce scriu eu aici ar răsfoi -măcar- cărțile pe care le pomenesc.

    Ioana Revnic 7 august 2012 20:04 Răspunde
    • Ioana,

      multumesc frumos c-ai lamurit tu contextul comentariului meu, am realizat dupa ce l-am trimis ca e posibil sa nu se inteleaga nimic din el 🙂
      Scrii minunat si ma bucur ca te-am intalnit in litera asternuta.
      Iar intrebarile, pai ele se nasc intotdeauna raportate la experientele noastre de viata – subiective dar speciale/ unice pentru ca ne apartin 🙂
      In ce priveste recomandarile de carte ce le faci, crede-ma, conteaza.

      lotusull 8 august 2012 9:57 Răspunde
      • Și pentru mine contează ceea ce mi-ai scris tu aici. Și eu mă bucur că ne-am întâlnit. Cine știe, poate că viața ne va aduce și față în față…:)

        Ioana Revnic 8 august 2012 22:06 Răspunde
  • Am primit 22 de budinci cadou de ziua mea de la viitorul meu sot. Stia ca imi plac foarte mult. Implineam 22 de ani.
    Foarte romantic pentru mine a fost si faptul ca s-a facut luntre si punte sa-mi face rost de o carte medicala de la biblioteca pe care o pierdusem. Era o carte publicata cu 30 de ani in urma. A cumparat-o de la cineva. Asta a fost prin anii 95.

    Unei amice (anul acesta) cel ce (dupa parerea mea) pretindea ca ii face curte i-a spus ca e o dupa-masa frumoasa, sa mearga ea la el ca are chef de dragoste. Nu voia sa-si bata captul sa mearga el ea, nici vorba de scos la vreo cofetarie, frumuseti de astea.

    Genevieve 8 august 2012 22:44 Răspunde
    • Genevieve, si pe mine m-ar fi impresionat budincile (sunt o gurmanda)… Apoi, aproape la fel de mult – si intamplarea cu cartea :). Comodul curtezan al prietenei tale seamana cu foarte multi altii… Pe unu-doi dintre ei i-am cunoscut si eu! 🙂

      Ioana Revnic 9 august 2012 16:40 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title