„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Cum profitaţi de avantajele proximităţii?

de

Versurile acestea mă obsedează din adolescenţă: Dac-am trăi-n aceeaşi casă, în chilii vecine,/ şi n-ai mai trece pe la mine,/ nu aş putea să fac vreodată saltul/ în consolare. Şi aş crede că trăim/ departe, foarte departe unul de altul.// Dac-am trăi-n aceeaşi urbe, despărţiţi/ prin câteva grădini şi printr-un murmur/ De vale,/ şi n-ai mai trece pe la mine/ cu râsul tău şi cu luminile tale,/ aş fi încredinţat că depărtare/ nu-i alta mai cumplită şi mai mare.// Astăzi văd că de pe fluturi a căzut tot smalţul/ de când tu pe la mine-anume/ n-ai mai trecut. O, ce orând!/ Mă mângâie un singur gând:/ trăim în una şi aceeaşi lume.// Trăim în una şi aceeaşi lume. Prin urmare/ nu suntem chiar aşa departe/ unul de altul! …

Era o vreme când credeam că îndrăgosteala te face imun la orice tentaţii din proximitate. Celălalt poa’ să şadă – cât vrea – la capătul pământului. Trăiţi în una şi aceeaşi lume; în una şi aceeaşi poveste. Nu mai ai ochi pentru nimeni; nu-ţi mai trebuie nimic; îţi ajunge basmul comun.

Între timp, m-am convins că cea mai importantă calitate a celui cu care ţi se năzare să împarţi o poveste e să se afle la îndemână. Aproape-ntotdeauna, avantajele proximităţii bat dragostea sublimă pentru cineva aflat departe.

***

Scene de film

Personajele: două tipe (una destul de tânără, alta – în plenitudinea maturităţii) şi un individ ce aduce vag cu Brad Pitt.

Întâmplarea: Cei trei călătoresc cu maşina, spre o destinaţie oarecare, cu un scop oarecare. Au acelaşi job. Muncesc în acelaşi loc. Bărbatul se iubeşte cu tinerica. (Mda!) Cealaltă femeie îl tot amuşină, de la începutul filmului (Halal clişeu!); omul nu se-arată deloc deranjat de asta. O senzualitate dezinhibată colcăie în replicile pe care purtătorul de cromozom ygrec le schimbă cu femeia coaptă. Personajele mai au de străbătut o bună bucată de drum. (Ce plictisitor!) Se înserează. Deodată, motorul face un scurtcircuit. (În sfârşit, se întâmplă ceva!) Drumeţii sunt nevoiţi să caute un loc pentru înnoptat. Noroc că automobilul se strică foarte aproape de un hotel. (Ei, drăcie!) Când ajung acolo, închiriază fix u l t i m a cameră liberă! Încăperea are baie, balcon şi e dotată cu un pat mare plus o canapea paradită. Fireşte că domnul le lasă pe doamne să se lăfăie în pat. Se dă stingerea. Toată lumea doarme. Mai puţin el, care se tot zvârcoleşte în aşternut fără să închidă vreun ochi. (Îl înţelegem. Cine ar putea să se odihnească pe amărâta aceea de canapea?!) În cele din urmă, insul renunţă la somn, se ridică, iese în balcon. Noapte adâncă. Cer înstelat. Lună plină. (Nici nu se putea altfel!) Femeia matură se deşteaptă brusc. Nu mai reuşeşte să adoarmă la loc. (La vârsta ei, e normal să aibă insomnii.) Decide să ia o gură de aer. Nimereşte (Surpriză!) tot în balcon. Acolo îl descoperă pe el.
Apropiere.
Aţâţări.
Întuneric electrizat de aşteptări nerostite.

Iubita cea tânără doarme lin, dincolo de uşa balconului.

Eu sforăi, cu laptopul în braţe.

Mă dezmeticesc abia când distonanţa dintre fornăiala mea şi muzica pe care curge genericul de final devine supărătoare. Regret că nu am văzut deznodământul filmului. Mă enervez neştiind ce-au făcut în balcon el şi cealaltă femeie. Dacă aş fi fost în locul oricăruia, probabil că m-aş fi lăsat sedusă de ispita proximităţii. NIMENI nu scapă de aşa ceva. Eu însămi am păţit-o.

În urmă cu nişte ani, stomatologa care mă trata din studenţie s-a mutat cu serviciul în cartierul vecin. Ca să nu străbat din şase-n şase luni trei străzi până la ea, am abandonat-o pentru Stomatologul meu de-acum. Nu-mi pare rău. Nenea doctorul e cool, deştept, obsedat de muncă. (N-ar mai fi!) Nu are nicio importanţă că-mi pare mai fermecător decât Brad Pitt! Trupul şi l-a sculptat în lungi antrenamente la sală. În plus, are calitatea nepreţuită de a-şi fi deschis cabinetul la parterul blocului meu. E (medicul) perfect! Inspiră încredere. Are nişte mâini de aur.

Dacă s-ar mai naşte o dată şi s-ar face – să zicem – doctor de inimi, mi-aş da fără nicio grijă inima pe mâna lui. Mi-aş lăsa oricând inima -întreagă- pe mâna lui!

 

Sursă foto

Comentarii

  • Cred ca era mai potrivit…,, Iluzia proximitatii”
    In materie de ..corason e aplicabila teoria lu’ Einstein.
    ”Trăim în una şi aceeaşi lume. Prin urmare/ nu suntem chiar aşa departe/ unul de altul! …” nici timpul si nici spatiul nu ne incurca prea tare conform teoriei mai sus mentionate.
    Astfel ca cel care ”pare mai fermecător decât Brad Pitt” nu are sanse de scapare indiferent de proximitate.
    Doar ca el trebuie sa stie asta…

    Majed Makram 6 februarie 2014 7:33 Răspunde
    • Aşa zici?!

      Pare prea simplu, ca să fie adevărat…

      Ioana Revnic 7 februarie 2014 7:54 Răspunde
  • Eu asa am invatat.
    Distanta intre 2 puncte este o linie dreapta.
    Doar femeile vad sinusoida acolo unde nu e:))
    Nu trebuie sa-ti pierzi energiile pe directii divergente.
    Trebuie sa te concentrezi pe directia loviturii principale.
    Si inca ceva… tactic… pentru a-ti apropia victoria trebuie sa realizezi..surprinderea. Militareste vorbind…:)))

    Majed Makram 10 februarie 2014 8:35 Răspunde
    • Enunţul despre femei e foarte adevărat.
      Sfaturile sunt excepţionale, dar îţi trebuie antrenament, geniu sau măiestrie, ca să nu dai greş.

      Ioana Revnic 10 februarie 2014 11:57 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title